În anii 50 Ion Druță deranja scriitorii transnistreni. A fost ales în conducerea Uniunii Scriitorilor în detrimentul lui Petre Darienco, transnistreanul.
Sătul de jocurile de culise și ghionturile culturale ale Chișinăului a hotărât să scrie un text și să se reîntoarcă în liniștea satului natal. Într-o lună a fost scris romanul Frunze de dor. Eugeniu Coșeriu, renumitul lingvist, avea să spună peste ani: „Acolo, în Moldova, totul a început de la Frunze de dor.” Manuscrisul, care ieșea din toate tiparele literaturii de atunci, a așteptat doi ani ca să fie publicat.
În anii 60 – 70 Ion Druță deranja primii secretari ai Partidului Komunist. Pe Bodiul în Chișinău. Și pe Romanov în Leningrad.
„Scandalul din jurul Casei mari a fost stins cu Balade din câmpie, incendiul aprins de Povara bunătății noastre a fost stins de Ultima lună de toamnă, Doina, la rândul ei, a fost salvată de Păsările tinereții noastre. Acum era nevoie urgent de un nou mal, de o nouă lume. Le-o pui pe masă și, până dumnealor se tot descurcă, ce o fi vrut Druță de data asta să-i comunice cititorului, uită problema precedentă.”
Era anul 1979. Veni vremea pentru Biserica albă. Drujba narodov, revista care l-a publicat și a tot salvat textele druțiene pe parcursul anilor, refuză publicarea romanului. Motivul invocat: e antirusesc.
Peste trei ani romanul avea să apară în Novâi mir.
(Notă: în perioada sovietică textele scriitorilor puteau ajunge la editură abia după ce treceau cenzura revistelor literare și apăreau inițial în ele.)
În anii ’80 dramaturgul Ion Druță l-a deranjat pe dramaturgul Eugen Ionescu. La Paris era montată Sfânta sfintelor. Iar în 1985 apărea în franceză romanul Biserica albă.
În anii Perestroikăi Ion Druță i-a deranjat pe „partiinicii” agricoli ai Moldovei. Care i s-au plâns lui Gorbaciov că Druță discreditează producția agricolă.
Apoi i-a mai deranjat odată pe scriitorii noștri. De această dată pe basarabeni. În perioada deșteptării naționale: „Profesia noastră, dragi prieteni, vine de la verbul „a scrie” și nu de la verbul „a vorbi”.
Sunt mărturiile și spovedaniile incomodului Druță.
Așa spun cărțile.
Scrieri, de Ion Druță (Editura Academiei Române, 2011)
***
Ion Druță. Frunze de dor
„ – Șanti o sâ vedeți șâ voi, declară CC pe ideologie (n.m., D.G. Tkaci), când druțâ șela s-a întoarși napoi la dânsu în sat șâ s-a sui pe trahtor șâ a fași câte două-trei norme pe zâ, a râdi ți el sângur di avantiura șeea câ îmbla odată prin Chișnău cu gândul sâ sâ facâ și el scriitori…”
Era 1954. După alegerea lui Ion Druță în „Cârmuirea” Uniunii Scriitorilor din Moldova. Druța a obținut mai multe voturi decât Petrea Darienco, transnistreanul.
„Văzând cum stau lucrurile, îmi iau concediu cu gândul de a scrie o ultimă carte și cum o termin, îi părăsesc pentru totdeauna.”
Într-o lună de zile a fost scrisă Frunze de dor. A fost prezentată la revista Nistru (Octombrie), condusă pe atunci de basarabeanul George Meniuc. Manuscrisul a așteptat doi ani până a fost publicat.
În 2013, la Editura Cartier, în colecția Cartier popular, a apărut ediția a XII-a a romanului Frunze de dor.
Niciun alt roman basarabean n-a apucat ediția a XII-a într-o viață de scriitor.
