Scurt istoric al Imperiului Roman
In sec. XII i.H., indata dupa razboiul Troiei (circa 1200 i.H), populatiile indoeuropene italice (inrudite mai mult cu illyrii si cu grecii, decat cu tracii) s-au asezat in peninsula Italia (“tara boilor” – fiindca italicii erau crescatori de vite). Intre arienii italici erau si latinii, care s-au asezat in Latium, unde dupa legenda, ar fi gasit adapost si refugiatul troian Aeneas, stramos al intemeietorilor Romei. Incepe in Italia prima cultura a fierului, Villanova. Intre 750-650 i.H. au fost intemeiate asezari pe cele sapte coline ale Romei. Pe dealul Palatin – o asezare latina, pe dealul Quirinal o asezare sabina (quirit i sabin), pe dealul Capitoliu s-au construit temple si o fortareata comuna. Alte dealuri locuite au fost Aventin, Esquilin, Caelius, Viminal. Cetatea propriu-zisa a Romei a aparut abia pe la 650 i.H., prin unirea deplina a celor sapte asezari sub dominatia etrusca, atestata de numele Roma, derivat din numele gintei etrusce Rumlna. Epoca regala, cu cei sapte regi este complet legendara (753-509 i.H.). Intemeietorul legendar al Romei ar fi fost regele latin Romulus in 753 i.H., urmat de sabinul Numa Pompilius, de latinul Tullus Hostilius, de sabinul Ancus Martius iar in final de trei regi etrusci, unul dupa altul: Tarquinius cel Batran, Servius Tullius, Tarquinius Ingamfatul. Romanii vorbeau o limba italica – latina, insa erau un amestec de doua popoare italice: latinii si sabinii, cu o componenta asiatica etrusca, ilustrata de legenda stramosului asiatic Aeneas, print legendar troian. Etruscii (ei insisi influentati de civilizatia greaca) au influentat profund civilizatia romana. Grecii, la randul lor, au influentat direct civilizatia romana, in asemenea masura, incat cultura greco-romana reprezinta, de fapt, faza cea mai dezvoltata a culturii elenistice.
Republica romana (509-31 i.H.) a cucerit in sec. V-I i.H. Italia, tarile din bazinul apusean al Marii Mediterane (in urma razboaielor punice contra coloniei feniciene Cartagina, din Africa de nord), precum si tarile elenistice din rasarit. Pe plan intern, Republica a fost framantata de lupte social-politice, intre patricieni si plebei (sec. V-III i.H.), intre optimati si populari (sec. II-I i.H.), de rascoalele sclavilor (sec. II-I i.H.), de razboaiele civile (sec. I i.H.). O noua ordine de tip monarhic imperial a fost prefigurata de dictatura lui Caesar (46-44 i.H.) al carui nume a capatat apoi sensul de imparat. Republica a fost inlocuita de monarhie in timpul lui Octavian Augustus (31 i.H. – 14 d.H.), care domnea cand s-a nascut Isus Hristos. Imperiul roman timpuriu (31 i.H. – 28 d.H.) sau principatul (o monarhie cu aspecte republicane) atinge maxima dezvoltare in sec. I-II d.H. sub dinastiile:
- Iulia Claudia (Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius, Nero) intre 31 i.H. – 68 d.H.;
- Flavia (Vespasian, Titus, Dominitian), intre 69-96 d.H.;
- Antonina (Nerva, Traian, Hadrian, Antonius Pius, Marcus Aurelius, Commodus), intre 96-192 d.H.
- Severa (Septimius Severus, Caracalla, Severus Alexander), intre 193-235.
Criza principatului in sec. III d.H. corespunde cu inceputul marilor migratii care au dus la caderea Romei si cu anarhia militara din timpul imparatilor-soldati (235-284). Aurelian (270-275), care a retras stapanirea romana din Dacia, incearca o reforma politica si religioasa, realizata de urmasul sau Diocletian (284-305), care a intemeiat dominatul (o monarhie fatisa care diviniza total pe imparat).
Imperiul roman tarziu sau dominatul (284-629) trece la crestinism in timpul lui Constantin I (305-337). Pe locul vechiului oras grec Bizant este zidita in 330 noua capitala Constantinopol de unde vine si numele de imperiul bizantin (nume livresc, folosit numai de istoricii tarzii). Dupa unii istorici moderni, imperiul roman nu a pierit datorita unor cauze interne, ci a fost “asasinat” de migratori. Dupa istoricii francezi, evul mediu incepe in 395 d.H., cand imperiul este impartit in Imperiul Roman de Apus si Imperiul Roman de Rasarit. Imperiul Roman de Apus ia sfarsit in 476 d.H. (cand este impartit complet intre regii de neam german), data care marcheaza iarasi, dupa majoritatea istoricilor, sfarsitul istoriei antice si inceputul evului mediu.
Imperiul Roman de Rasarit se grecizeaza complet pana in anul 629, cand imparatul inlocuieste titlul latin de “dominus” cu titlul grec de “basileus” (rege). De la aceasta data “Vasilia Ton Romeon” (regatul romanilor, pe greceste) poarta pentru istoricii de azi numele exclusiv de imperiu bizantin. Imperiul de Rasarit a fost cucerit de turcii otomani 1453, data la care se termina evul mediu. Carol cel Mare, regele francilor a refacut in Apus “imperiul roman” pe care istoricii actuali il numesc “imperiul carolingian” (800-962). Acest imperiu a fost continuat de imperiul romano-german (962-1806), continuat la randul sau de imperiul Austriei, pana in 1918. Continuatoarea Imperiului bizantin s-a declarat Moscova, a treia Roma. Imperiul Roman, formeaza deci axa istoriei Europei din sec. I. i. H., pana in sec. XX. Este al patrulea mare imperiu din Daniel cap. 2 si 7. Civilizatia greco-romana sta la baza civilizatiei mondiale de azi. Imperiul Roman a creat conditiile obiective pentru raspandirea crestinismului in primele trei secole, desi a incercat sa-l starpeasca, deoarece credinta crestina contravenea fundamental culturii greco-romane. Cand Imperiul Roman s-a adaptat crestinismului, Biserica timpurie s-a adaptat si ea la imperiul roman, formulandu-si traditia bisericeasca nebiblica, pe baza mostenirii lui culturale. Biserica papala a continuat modelul Imperiului Roman in evul mediu si in epoca moderna. Biserica rasariteana s-a impartit in Biserici nationale, pentru care nu exista model biblic. Reforma protestanta s-a opus influentei spirituale greco-romane asupra crestinismului. Civilizatia de traditie crestina se termina in sec. XX, eliberand crestinismul de modelul spiritual greco-roman, care a fost prelut de filosofia umanista-actuala.
Conditiile social-culturale din imperiul roman in timpul bisericii timpurii
Domnia lui Octavian Augustus (32 i.H. – 14 d.H.) a pus ordine in haosul provocat de razboaiele civile din interiorul statului roman, precum si de razboaiele Romei din Orient. Haosul politic si economic era insotit de o grava criza morala. Viata umana era dispretuita, casatoria – profanata, placerile pamantesti puse inaintea valorilor spirituale, virtutile inlocuite de vicii. Exista insa constiinta decaderii morale a societatii mai mult decat in alte epoci. Chiar si lumea pagana greco-romana era in asteptarea unui Mantuitor care sa puna capat haosului si crizei, cum dovedeste Egloga IV adresata de poetul roman Vergilius lui Pollio, cu ocazia nasterii fiului acestuia in 40 i.H.. Nu conteaza ca Vergilius credea ca Mantuitorul va fi fiul lui Pollio, ci conteaza aceasta socanta asteptare mesianica:
“Iata, sosesc vremile sfarsitului. Din nou, un sir de veacuri marete este gata sa inceapa. Dreptatea isi reia puterea. Varsta de aur reapare, un nou neam coboara din inaltul cerurilor. Datorita noului nascut, neamul de fier va face loc pe tot pamantul unui neam care se va ivi. In vremea consulatului tau, Pollio, cel ce va fi slava acestei generatii va vedea lumina zilei si vor incepe lunile marete. In vremea ta, urmele crimelor noastre, daca mai sunt, vor fi suprimate. Astfel, pamantul va fi izbavit de neincetate temeri. Copilul acesta va primi viata divina, el va privi pe eroi amestecati cu zeii si el insusi va locui in mijlocul lor. O! de s-ar lungi viata mea pana-n clipa aceea!”
Octavian, ca restaurator al pacii, ordinei si moralei a fost privit el insusi ca un salvator de populatia imperiului. In acest sens, a primit numele de Augustus in 27 i.H. adica, aproximativ “cel sacru”. Criza religioasa manifestata prin decadenta religiei clasice greco-romane a fost una din cauzele aparitiei cultului imperial, practicat la inceput in rasaritul imperiului. Octavian a ingaduit cultul imperial in Orient dar nu a pretins sa fie la Roma mai mult decat primul cetatean al Republicii, forma de stat care, teoretic continua sa existe, dominata insa de singura persoana – comandant suprem al armatei (imperator) si presedinte al Senatului (principe) – cu numele sacru de Augustus. La Roma, imparatii erau zeificati numai dupa moarte, de unde si umorul negru al lui Vespasian inainte de a muri, exprimat in cuvintele: “Vai, simt ca devin zeu!” Dupa cum entuziasmul fata de Augustus s-a stins dupa moartea lui, nici cultul imparatului nu a dat imperiului religia de care avea nevoie. Apatia sau ostilitatea fata de persoana imparatului a incetinit extinderea cultului imperial in Occident. Practicarea acestui cult a devenit numai un criteriu de loialitate politica, de unde si transformarea lui intr-un motiv de conflict principal intre stat si crestini.
Desi persecuta crestinismul, Imperiul Roman, cu unitatea sa teritorial- administrativa si cu mijloacele sale de comunicatie a dat posibilitatea extinderii credintei crestine. Cea mai importana contributie originala adusa de romani civilizatiei greco-romane a fost in domeniul juridic; de aici, teologia crestina latina a extras o mare parte din termenii ei. Administratia Bisericii a fost influentata de administratia imperiului. Marea contributie a civilizatiei romane la dezvoltarea crestinismului a fost interesul ei pentru aspectul practic, moral si uman. Aceasta a dat crestinismului apusean caracterul sau pratic si simtul sau etic profund si a pus temelia pentru o psihologie umana adanca, manifestata, de pilda, in “Confesiunile” lui Augustin.
Societatea cosmopolitana si individualismul
In cadrul civilizatiei greco-romane s-a desavarsit trecerea de la spiritul colectivist al oraselor-state antice, la un spirit individualist si cosmopolit. Imperiul roman a mers mai departe decat Alexandru Macedon in directia unirii omenirii intr-un singur stat si o singura cultura. Pe langa aspectul pozitiv al pacii si deschiderii reciproce dintre oameni, s-a produs o criza cultural-religioasa. Viata individului nu mai era reglementata si asigurata de orasul-stat. Religia clasica se baza pe intimitatea dintre zei si comunitatea orasului-stat. Pierderea identitatii individuale a oraselor-state a facut ca vechii zei sa-si piarda identitatea. Societatea cosmopolita a dus la dezradacinarea si sentimentul de izolare al indivizilor. Reintegrarea lor in grupuri care sa le asigure din nou sentimentul de comuniune personala si religioasa s-a facut prin proliferarea cultelor de mistere.
Religiile de mistere
Religia zeilor olimpieni, asa cum se gaseste in poemele homerice, nu a fost cea cu care s-au infruntat primii crestini. Cu mult inaintea epocii elenistice, existau in Grecia, alaturi de cultele zeilor traditionali, religiile de mistere, de exemplu, misterele eleusiene, care tindeau sa inlocuiasca religia oficiala decadenta. Religiile de mistere par sa-si aiba originea in cultele neolitice ale fertilitatii. Fenomenul fertilitatii se asociaza cu moartea si reinvierea naturii vegetale in urma succesiunii anotimpurilor. Iarna, zeul murea sau numai se retragea, ca sa se intoarca la primavara. Participarea intregii naturi la moartea si viata zeului era baza pentru participarea adoratorilor la moartea si viata divinitatii. In contrast cu religiile oficiale, participarea la mistere era individuala si se baza pe initiere secreta. Initierea era un rit prin care neofitul se unea cu zeul si astfel participa la puterea divina si nemurirea zeului. Cultele de mistere se raspandeau de la un capat la altul al imperiului roman. Misterele lui Osiris si ale zeitei Isis au ajuns din Egipt pana in Spania iar cele ale lui Attis si Cybele, din Asia Mica pana la Roma. Aceste culte includeau frecvent un ospat ceremonial la care adoratorul manca trupul zeului si devenea participant la divinitatea acestuia. In Tracia, adoratorii lui Dionysos-Sabazius, din care se trage zeul greco-roman Dionysos-Bacchus, luau parte la o vanatoare rituala, terminata cu un ospat orgiastic ritual la care sfasiau si devorau trupul palpitand inca al animalului vanat, ca sa participe la viata lui Sabazius, reprezentat de victima devorata. La vechile bacchanale, scopul imbatarii cu vin era de a fi posedat de Bacchus si de a participa astfel la nemurirea lui.
Popularitatea misterelor era asa de mare, incat au concurat crestinismul. Relatia dintre cultele de mistere si crestinism a fost multa vreme neclara. Savantii de la inceputul sec. XX credeau in unitatea religiilor de mistere, pe baza unei teologii comune. Dupa ei, crestinismul ar fi preluat de la mistere credinta privind patima, moartea si invierea zeului, ritualul de initiere al botezului, ospetele rituale de impartasire si agapa, treptele ierarhice ale initierii prin ordinare si o multime fara numar de amanunte. In prezent, studiul stiintific a tras concluzia unanima ca nu a existat o teologie comuna a religiilor de mistere, cel putin in sec. I d.H. Dimpotriva, cultele de mistere se deosebeau unul de altul atat de mult, incat este greu chiar si sa se explice termenul de “religie de mister”. In plus, misterele par sa fi atins dezvoltarea lor deplina abia in sec. II-III d.H., cand apar majoritatea caracteristicilor lor comune cu crestinismul. Rezulta ca asemenea caracteristici pot fi mai usor explicate ca influenta a crestinismului asupra misterelor, decat invers, cu atat mai mult cu cat, in aceasta perioada, cultele pagane incercau deja sa imite unele din caracteristicile crestinismului aflat in expansiune. Exista insa si influente superficiale ale misterelor asupra crestinismului. De exemplu, abia in jurul anului 300 d.H., nasterea lui Hristos a inceput sa fie aniversata la 25 decembrie, sub influenta unei sarbatori pagane legate de cultul lui Mithra. Data tarzie a acestor inovatii indica faptul ca misterele au atins dezvoltarea lor deplina mai tarziu de data la care crestinismul ajunsese la forma sa generala si astfel influenta lor a fost doar periferica.
Filosofiile mistice
Pe vremea Bisericii timpurii, filosofiile morale au fost treptat inlocuite de filosofiile mistice, a treia si ultima treapta in dezvoltarea filosofiilor pagane greco-romane. Mistica este ansamblul conceptiilor filosofico-religioase care afirma posibilitatea unei comuniuni a omului cu divinitatea si a unei cunoasteri tainice obtinute pe aceasta cale. Cuvantul mystikos (tainic) vine de la cuvantul grec mysterion i taina. Religiile de mistere si filosofiile mistice sunt deci curente mistice. De exemplu, orfismul, care a aparut in sec. VII-VI i.H. si a durat pana prin sec. V d.H. a fost si o religie de mistere si o filosofie mistica. Filosofiile mistice au fost numite si teosofii. Teosofie inseamna “cunostinta lucrurilor divine” si este o doctrina filosofica si religioasa dupa care cunostinta de Dumnezeu este revelata din natura iar omul, transformandu-se, luminat de Dumnezeu, tinde a se uni cu divinitatea. Teosofiile antice si actuale nu pun accentul pe credinta sau pe rationamente, ci pe imaginatie si sentimente. Ele afirma ca misiunea omului este sa aiba intuitia divinitatii; sustin reincarnarea sufletului, propun tehnici de meditatie, propovaduiesc datoria jertfirii de sine cu renuntarea la bunurile pamantesti. Teosofiile sunt contrare crestinismului.
Exemple de teosofii sunt azi “stiinta crestina” fondata de Mary Baker-Edy, antroposofia lui Rudolf Steiner, curentul “New Age” si altele. Filosofiile mistice din vremea Bisericii timpurii nu se prezentau ca rezultat al gandirii filosofice, ci mai mult ca o stiinta produsa misterios in om – sau teosofie revelata mistic – fiind o forma de intelepciune bazata pe o doctrina misterioasa sau tinuta secret. O asemenea filosofie a fost gnosa, care va fi tratata in legatura cu dezvoltarea teologiei crestine. Prima teologie mistica sau teosofie a fost pythagoreismul, intemeiat de Pythagora in sec. VI i.H.. Pythagoreismul a fost o religie de mistere timpurie, asociata cu filosofia, cu stiinta si cu arta. Masura si numarul erau considerate elementele care au creat lumea si i-au dat viata. Divinitatea sau sufletul panteist al universului era unitatea de masura si numar.
Neopitagorismul
Pe vremea Imperiului Roman timpuriu se dezvolta neopitagorismul, avand precursor pe Apollonius din Tyana (sec. I d.H.), decedat la Efes in 97 d.H., unde ar fi practicat teurgia (constrangerea lui Dumnezeu prin conjurare), magia si ascetismul, motive pentru care paganii l-au considerat superior lui Hristos. Scrierile neopitagoreice incep insa in sec. III d.H., cu “Viata lui Apollonius din Tyana” de Filostrat.
Neoplatonismul
Neoplatonismul se cristalizeaza, de asemenea, in sec. III d.H. avand la baza platonismul. Reprezentantii sai cei mai de seama au fost Plotinus si Porphyrius Chiar de la inceput, scopul neoplatonismului era sa combata crestinismul si sa fortifice paganismul, purificandu-l cu ajutorul filosofiei si al unor elemente din crestinism. Principiile neoplatonismului afirmau ca omul nu poate ajunge la adevarul absolut prin reflectie, ci doar prin revelatie divina, fiindca adevarul absolut este Dumnezeu. Revelatia se poate obtine prin teurghie dar pentru aceasta omul trebuie sa se purifice moral prin asceza si sa se pregateasca prin contemplatie sau meditatie. Pe baza revelatiei, ei aflasera ca:
Din eternitate exista un Dumnezeu Suprem, o Fiinta Suprema Absoluta, care se poate numit si Unitatea sau Binele. Din aceasta Unitate a emanat toul. Unde inceteaza emanatiile, incepe de la sine Nefiinta sau Raul, care se numeste si materie. Din Fiinta Absoluta, din Unitate, prin dezvaluirea de sine a acestei Fiinte, a purces mai intai Spiritul Absout, Ratiunea Absoluta. Aceasta dezvaluire a Fiintei Absolute, adica Spiritul Absolut, Ratiunea Absoluta, a evoluat apoi intr-o lume intreaga, spirituala si ideala, intr-o lume de idei, pecum si de spirite: zei superiori si inferiori, demoni inferiori zeilor dar superiori oamenilor, precum si intr-o lume de spirite omenesti care au cazut in lumea materiala si au primit trupuri materiale. Spiritul Absolut, Ratiunea Absoluta, printr-o noua evolutie, a produs Sufletul Cosmic din care s-a dezvoltat lumea materiala, prin aceea ca sufletul cosmic a dat materiei, in exterior, forma sau imaginea lumii ideilor si a spiritelor. Ea este lumea vizibila sau terestra. Astfel s-au nascut si oamenii care consista din trupul, dintr-un spirit numit si ratiune care a cazut din lumea spirituala in cea materiala, precum si sufletul senzorial.
Divinitatile diferitelor popoare nu ar fi zei falsi, ci fiinte reale superioare din lumea spiritelor. Zeii inferiori tin de lumea spiritelor dar stau aproape de cea vizibila: pe o treapta superioara stau zeii superiori iar mai presus de ei Zeul Suprem, Principiul Divinitatii, Fiinta Absoluta. Spiritul omului, de asemenea, este destinat a se intoarce in lumea spiritelor, ba chiar in Unitate, adica in Zeul Suprem, in Fiinta Absoluta, in Binele Absolut. Pentru a se intoarce in lumea spiritelor si a se invrednici de intuitia Unitatii, adica de contemplarea ei directa si chiar de intoarcerea in Unitate, omul trebuie sa fie pneumatic (spiritual), adica spiritul sau sa biruiasca trupul material si sufletul senzorial. Omul trebuie sa se purifice prin asceza si sa-si indrepte spiritul sau spre Dumnezeu, prin contemplatie. Atunci, spiritul omului poate obtine revelatia divinitatii prin teurghie, cateodata chiar aici pe pamant, intr-un moment de extaz (uimire, rapire), cand poate privi Unitatea, ba chiar se poate intoarce pentru moment in Unitate.
Neoplatonismul crestin
Asadar, neoplatonismul a combinat elemente iraniene, gnostice, platonice cu vrajitoria, pentru a regenera pagnismul. Un crestin sirian de la inceptul sec. VI d.H., Pseudo Dionysius Areopagitul a elaborat o sinteza intre conceptele neoplatonice ale lui Plotinus (sec III) si Proclus (sec. V). El vedea universul ca o ierarhie, al carei model ceresc se oglindea in Biserica. Trei trepte de viata spirituala: purificare, iluminare si uniune duceau la implinirea scopului omului de a fi ca Dumnezeu. Urcusul prin aceste trei trepte consta din inaintari in “necunoastere”, prin lepadarea percptiilor senzoriale si rationale: iluminarea fiind printr-o raza a intunericului divin, un misticism al intunericului. Aceasta sinteza a influentat enorm teologia bizantina, pe misticii si scolasticii apuseni, pe ganditorii platonici ai Renasterii. Plotinus a fost unul din cei mai stimati filosofi in evul mediu crestin. Misticii medievali crestini din Apus eliminau uneori Biserica institutionala ca mijlocitoare intre om si divinitate, ceea ce a favorizat Reforma protestanta. Luther insusi a fost influentat de ei. Reforma protestanta a respins insa neoplatonismul crestin.
Concluzii privind cadrul cultural al crestinismului
Toate acestea ne arata ca, dupa cum scrie Justo Gonzales, “crestinismul nu s-a nascut singuratec, intr-un gol si ca intruparea lui a avut loc in mijocul unei lumi in care trebuia sa capete forma, lume separat de care este cu neputinta sa-l intelegem, exact cum este imposibil sa-l intelegem pe Isus Hristos separat de corpul fizic in care a trait.”
Iudaismul interbiblic si influenta sa asupra Noului Testament
In perioada interbiblica sau intertestamentala, care corespunde perioadei elenistice si inceputului Imperiului Roman, in iudaism s-au dezvoltat idei si atitudini fata de care au reactionat, prin aprobare sau respingere Isus, apostolii si scriitorii Noului Testament. Astfel, Dumnezeu este interpretat intr-un mod tot mai transcendent si de aceea, tot mai universal. Abstractizarea este insotita de interzicerea folosirii numelui lui Dumnezeu Yahweh (Yehowah) care nu este folosit nici in Noul Testament, cu exceptia numelui Isus (Yehosua i Yehowah mantuieste). De asemenea, sunt combatute antropomorfismele si in consecinta nu sunt pomenite pasiunile Dumnezeului Vechiului Testament, fiind subliniata numai unicitatea Sa abstracta. Aceasta a facut posibil ca filosofii greci care introdusesera aceeasi abstractizare radicala cu privire la Dumnezeu, si universalistii iudei sa se uneasca in aceeasi idee despre Dumnezeu. Mai ales Filo din Alexandria a dus pana la capat aceasta unire. Cand Dumnezeu devine abstract, nu este suficient, totusi, de a prezenta ca ipopstaze concrete ale sale cerul, inaltimea, slava, pentru a mentine ceva din interpretarea lui concreta. In Noul Testament, formula “imparatia cerurilor” este folosita adesea in loc de “imparatia lui Dumnezeu”. Trebuie insa prezentate si fiinte mediatoare intre Dumnezeu si oameni. In perioada interbiblica, aceste fiinte mjlocitoare au devenit tot mai importante pentru pietatea practica. Intai au fost ingerii, zei si zeite deteriorate, preluate de la paganismul inconjurator. Pe vremea cand profetii luptau contra politeismului, ingerii nu puteau avea nici un rol. Cand pericolul politeismului a fost complet depasit, ingerii au putut sa reapara fara primejdia de a reveni la politeism. Totusi, chiar si asa, Noul Testament este constient de pericol si avertizeaza impotriva cultului ingerilor.
In Cartea lui Daniel, scrisa in mediul persan, Mesia este numit si “Fiul Omului” care va judeca lumea. Figura mijlocitoare a lui Mesia incepe sa fie interpretata ca “omul din cer”, imparatul raiului; ca fiinta transcendenta este “duh datator de viata” pentru Pavel (1 Cor. 15:45-49). Numele date lui Dumnezeu sunt personificate. Cel mai important nume personificat este Intelepciunea lui Dumnezeu, intalnita in Cartea Proverbelor. Intelepciunea a creat lumea, a aparut in ea si apoi s-a intors in cer, intrucat nu a gasit loc intre oameni. Aceasta este foarte aproape de ideea din prologul Evangheliei dupa Ioan. Alta putere intre Dumnezeu si om este Memra, Cuvantul lui Dumnezeu care mai tarziu a devenit atat de important in Evanghelia dupa Ioan. Alta este Duhul lui Dumnezeu, care in Vechiul Testament inseamna “Dumnezeu in actiune”. Acum devine o figura partial independenta intre Dumnezeul cel Preainalt si om. Logos-ul a devenit foarte important, intrucat a unit Memra ebraica cu logosul filosofic grec. Philo defineste Logos-ul ca protogenes Huios Theou, Fiul intai-nascut al lui Dumnezeu. Aceste fiinte aflate intre Dumnezeul Cel Preainalt si om, iau locul relatiei nemijlocite cu Dumnezeu. In romano-catolicism, sfintii introdusi in pietatea practica au facut acceptabila pentru mintea populara ideea inca si mai transcendenta de Dumnezeu. Ingerii au fost impartiti in buni si rai.
Ingerii rai nu sunt numai agentii ispitei si pedepsei sub indrumarea lui Dumnezeu. Ei sunt, de asemenea, o imparatie in razboi cu Imparatia lui Dumnezeu. Aceasta reiese clar in discutia lui Isus cu fariseii, privind puterea divina si cea demonica in legatura cu exorcizarea demonilor (Matei 12:24-29). Iudaismul a fost in stare sa introduca un numar de idei persane, din demonologia religiei persane (mazdeismul), fara sa treaca de la monoteism la dualism. Demonii detin puterea lor ca o concesie de la Dumnezeu. Aceasta reiese din povestirea despre ingerii cazuti. Ingerii sunt responsabili si pot fi pedepsiti. Ei nu sunt simple creaturi ale lui Satan. Aceasta este prima dogma teologica antipagana. Ala influenta din aceasta perioada asupra Noului Testament este inaltarea viitorului la nivelul unei varste cosmice viitoare (aeon i aion). In perioada apocaliptica tarzie a istoriei evreiesti, istoria lumii a fost impartita in doua aeo-nuri: aion houtos (acest aeon), evaluat cu foarte mult pesimism si aion mellon (aeonul viitor) care era asteptat cu extaz. Aceasta nu era o viziune profetica pamanteasca, ci una cosmica si apocaliptica. “Acest aeon” era dominat de forte demonice – lumea, chiar si natura imbatranea si se vestejea. Caderea lui Adam a produs moartea ca destin universal. Din scurta povestire a caderii omului in Genesa, aceasta idee a fost dezvoltata intr-un sistem, cum gasim la apostolul Pavel (Romani 5:12-14; 8:19-23 etc). Pacatul lui Adam produce pacatul fiecarui om care este totusi raspunzator. In perioada interbiblica, pietatea Legii a castigat in importanta, inlocuind pietatea cultului.
Templul continua sa existe dar sinagoga se dezvolta pe langa el, ca scoala religioasa. Synagoga devine locul in care se desfasura viata religioasa fundamentala. Legea nu era evaluata negativ, ca un blestem si o osanda, cum o socotim noi astazi. Legea era vesnica, totdeauna in Dumnezeu, si preexistenta, in acelasi mod in care teologia crestina tarzie afirma si ca Isus a fost preexistent. Cuprinsul Legii oranduia intreaga viata, pana in cele mai mici amanunte. Fiecare clipa a vietii era reglementata de Dumnezeu. Aceasta era ideea profunda a legalismului fariseilor, pe care Isus a atacat-o atat de viguros. Pentru ca legalismul produce o povara intolerabila. Prima cale de a scapa este calea celor mai multi: reducerea poverii pana cand poate fi indurata. A doua cale este cea a deznadejdii de a nu putea implini Legea, oricat de mult s-ar restrange cerintele ei: “Noi, cei ce am primit Legea, vom fi dati pierzarii din pricina pacatelor noastre, insa Legea nu se va pierde niciodata “. (IV Ezra). Aici este exprimata o stare de spirit care se oglindeste in multe cugetari ale apostolului Pavel, o stare de spirit care a patruns in iudaismul tarziu in perioada intertestamentala. Multe idei din aceasta perioada au influentat Noul Testament.
Cadrul greco-roman al crestinismului
Desi, din motive didactice, am separat iudaismul de restul lumii in care s-a dezvoltat Biserica, adevarul este ca, in sec. I d.H., lumea mediteraneana s-a bucurat de o unitate politica si culturala pe care niciodata de atunci nu a mai egalat-o. Unitatea a fost rezultatul raspandirii gandirii grecesti prin cuceririle lui Alexandru Macedon si consolidarea romana care a urmat. Din timpul lui Alexandru, superioritatea greaca fata de “barbari” (cei ce nu erau greci, iar mai tarziu greco-romani) a fost considerata culturala iar nu rasiala. Filosofia nu s-a mai ocupat de participarea cetateanului la viata cetatii (orasul-stat), ci, mai degraba de individ, in noul mediu cosmopolit. Cand studiem fundalul crestinismului timpuriu, trebuie sa retinem, pe de o parte, filosofia elenistica iar pe de alta parte – religiile orientale care incercau sa invadeze Occidentul. La acesti factori cultural-religiosi, trebuie adaugat factorul politic-administrativ, adica Imperiul Roman.
Influenta platonismului
Desi cultura elenistica nu a ignorat contributia lui Aristotel, Platon si prin el – Socrate au exercitat cea mai mare influenta asupra filosofiei din acea vreme. Platon a avut cea mai mare influenta, dintre toti filosofii antici, asupra dezvoltarii timpurii a gandirii crestine. Doctrina platonica a celor doua lumi, spirituala si materiala, a fost folosita de mai multi carturari crestini ca mijloc de a interpreta doctrina crestina a “lumii” si doctrina despre cer si pamant. Folosind invatatura platonica, se poate arata ca lucrurile materiale din jur nu sunt realitati ultime, ci ca exista altele, de alt ordin si de o valoare mai mare. Unii crestini au fost insa influentati in sens strain Bibliei de ideea platonica dupa care lumea materiala este necreata si este patria raului, pe cand lumea ideilor e tinta vietii si moralitatii omenesti. Doctrina lui Platon despre nemurirea sufletului a atras pe crestinii care voiau sa raspunda paganilor care nu credeau in viata de dupa moarte. Insa dupa Platon, viata viitoare nu era un dar al lui Dumnezeu, ci un rezultat al preexistentei si transmigratiei sufletelor iar trupul avea sa moara pe vecie. Nu putini ganditori crestini au preluat o parte din aceste idei straine. O neincredere in perceptia senzoriala a fost repede si usor preluata de crestini de la Platon si, prin Augustin, a dominat gandirea crestina multe secole, franand cunoasterea experimentala.
Ideea platonica de Dumnezeu a influentat doctrina crestina despre Dumnezeu. Diferentierea platonica (din scrierea “Timaeus”) intre ideea de Dumnezeu si cea de Demiug sau ziditor al universului a dus la dichotomie intre Fiinta Suprema siCreator, cu totul straina de gandirea biblica. Unii carturari crestini afimau impasivitatea (indiferenta) lui Dumnezeu, simultan cu activitatea divina in lume. |i azi, teologii crestini vorbesc despre Dumnezeu in termeni platonici: impasiv (indiferent), incomprehensibil (de neinteles), indescriptibil, infinit etc. Gandirea lui Platon, ca si a lui Aristotel a fost faurita in cadrul orasului-stat antic grecesc. Obiectivul ei nu era individul, ci binele comun, desi la Platon, scopul binelui comun era pana la urma bunastarea individului. La Platon si Aristotel locul persoanei in lume si societate era mai mult sau mai putin asigurat iar indatoririle religioase si morale erau reglementate de o lunga traditie. In aceasta situatie, etica era socotita un aspect al filosofiei.
Influenta filosofiilor morale asupra crestinismului
Cand, de la Alxandru Macedon s-a ivit societata cosmopolita, oamenii s-au trezit pierduti in imensitatea lumii, zeii au intrat in competitie cu alte zeitati iar regulile de conduita cu obiceiurile noi. O noua filosofie se cerea care, nu numai sa se adreseze individului, ci si sa-i furnizeze norme de viata cotidiana. O asemenea filosofie nu trebuia sa se limiteze la statul-cetate antic drept cadru de referinta, nici la deosebirea dintre greci si barbari. Stoicismul si epicureismul au implinit aceasta nevoie pentru o perioada. Mai tarziu, cand necredinta in zeii antici a luat amploare, filosofia va incerca sa ia locul lor – cum s-a intamplat adesea in istorie – si de aici se vor ridica sisteme filosofice cu caracter religios, precum neoplatonismul. Alaturi de platonism, stoicismul a fost sistemul filosofic care a influentat cel mai mult dezvoltarea gandirii crestine. Tonul sau moral inalt, doctrina despre Logos si doctrina despre legea naturala au facut o impresie profunda asupra gandirii crestine. Ratiunea universala, Logos-ul, nu era, dupa stoici, o forta externa pur si simplu, ci mai degraba, ratiunea imprimata chiar in stuctura lucrurilor.
Ratiunea noasta proprie este o parte din acest Logos universal, si astfel, suntem, in stare sa stim si sa intelegem. Orice ratiune si orice energie trebuie gasite in aceasta Ratiune care era denumita Logos seminal (care insamanteaza). Acest concept de Logos va fi unit mai tarziu cu gandirea platonica, cum deja il unise Filo din Alexandria, ca sa serveasca drept contextul in care va fi elaborata doctrina crestina a Logos-ului. Pentru stoici, doctrina Logos-ului era numai o parte din teoria lor etica, teorie care a influentat in special pe anumiti ganditori crestini. Din existenta unei Ratiuni universale rezulta existenta unei ordini naturale a lucrurilor si mai presus de toate o ordine naturala a vietii umane. Aceasta ordine era numita de stoici “legea naturala” iar ei o gaseau imprimata chiar in fiinta noastra asa incat trebuia doar s-o ascultam, ca sa fim virtuosi. La inceput, stoicismul tindea sa fie doctrina unei elite si stabilea o distinctie absoluta predestinata si de neschimbat intre “intelepti” si “nebuni”. Cu timpul, stoicismul a devenit mai flexibil iar cand s-a confruntat cu crestinismul, devenise deja unul dintre cele mai populare sisteme filosofice din Imperiul Roman. Crestinii au vazut in stoicism un aliat contra celor care le batjocurau austeritatea obiceiurilor, in pofida persecutiei anticrestine a lui Marcus Aurelius, unul din cei mai de seama stoici. Multi ganditori crestini au ajuns curand la concluzia ca legea naturala stoica era si la temelia moralei crestine dar au platit pretul de a pune la indoiala unicitatea si prospetimea mesajului crestin. Alte curente filosofice au avut prea putina influenta asupra crestinismului din sec. I. d.H.. Epicureismul isi pierduse atractia inainte de aparitia crestinismului si se deosebea prea mult de crestinism. Scepticismul era filosofia unui grup prea restrans si nu oferea invataturi pozitive. Aristotel continua sa aiba influenta prin logica sa si prin doctrina cauzei primare imuabile a miscarii eterne din univers dar acestea erau deja asimilate de platonisti, astfel incat influenta lui Aristotel a ajuns la Biserica timpurie prin sisteme esential platonice, cum era cel al lui Filo din Alexandria.
In orice caz, un spirit eclectic caracteriza primele secole ale erei crestine, o acceptare a acelei parti din adevar care se gasea in fiecare din curentele filosofice. Eclectismul vine de la un cuvant grec care inseamna “a alege din mai multe posibilitati”. Ganditorii romani eclectici nu erau filosofi creativi, precum filosofii greci. Acesti ganditori romani erau adesea in acelasi timp, oameni politici, ca de pilda Cicero. Ei au ales cele mai importante concepte din sistemele clasice grecesti, concepte despre care se credeau ca prezinta interes practic pentru cetatenii romani, oferind cel mai bun mod de viata in cadrul unui stat mondial, imperiul roman. Ideile importante pe care le-au ales si pe care le regasim in iluminismul din sec. XVIII erau: ideea de providenta care ofera un sentiment de siguranta vietii oamenilor; ideea de Dumnezeu, intrinseca fiecaruia, care cauzeaza teama de Dumnezeu si disciplina; ideea de libertate si responsabilitate morala care face posibila educarea oamenilor si tragerea lor la raspundere pentru esecul moral si, in fine, ideea de nemurire, care ameninta cu pedeapsa in alta lume pe cei care scapa nepedepsiti in lumea aceasta. Toate aceste idei au fost intr-un anumit mod, pregatire pentru a primi crestinismul.
Influenta sincretismului religios
Aceeasi tendinta de a combina doctrine din surse diferite poate fi constatata in sincretismul religios al vremii. Sincretismul combina religii diferite ca si doctrine filosofice variate. Misticismul nu trebuie echivalat, ca atare, cu religiile de mistere. El se poate gasi, de pilda, la Filo din Alexandria, care a dezvoltat o doctrina a extazului, iar ek-stasis inseamna “stare in afara sinelui”. Acest misticism uneste extazul profetic cu “entuziasmul”, un cuvant care vine din en-theos-mania insemnand “a poseda divinul”. De aici provine, in final, sistemul mistic deplin dezvoltat al neoplatonistilor, de exemplu, al lui Dionysius Areopagitul (Pseudo Dionysius). In acest sistem mistic, extazul persoanei individuale duce la unirea cu Unul, cu Absolutul, cu Dumnezeu. Pe langa dezvoltarea misticismului, se dezvolta zeii misterelor, religii, intr-o masura monoteiste, caci persoana initiata intr-un mister are de a face cu un singur zeu, desi se poate initia si intr-un alt mister, lipsind exclusivitatea monoteismului crestin. Crestinismul a influentat puternic practicarea misterelor in sec. II-III. Elementele comune ale misterelor si crestinismului apar in crestinism inca din sec I d.H. Cei care participau interior la moartea lui Hristos treceau printr-o stare de adanca mahnire, dupa care aveau o experienta extatica a lui Hristos cel inviat (Rom. 6:5; Fil. 3:10-11). Spre deosebire de mistere, crestinismul era exoteric, nu esoteric, adresandu-se maselor, iar nu unor grupuri de initiati. De pilda, misterele lui Mithra excludeau femeile.
Misterele contineau adeseori practici oribile, atatand pasiuni salbatice. Ele practicau orgia. In schimb, Plinius cel Tanar mentiona moralitatea si simplitatea cultului crestin la inceputul sec. II d.H. Maretia Noului Testament este ca a fost in stare sa foloseasca termeni, concepte si simboluri care se dezvoltasera in istoria religiilor si in acelasi timp sa mentina imaginea lui Isus care era interpretata de acesti termeni, concepte, simboluri. Puterea spirituala a Noului Testament a fost destul de mare ca sa transforme aceste concepte in crestinism, cu toate conotatiile lor evreiesti si greco-romane, fara sa piarda realitatea de baza, adica “Isus este Hristosul”, realitate pe care aceste concepte trebuiau s-o interpreteze:
- Mesia, vechiul simbol profetic, a fost aplicat lui Isus de ucenicii timpurii, chiar la inceputul intalnirii lor cu El (Ioan 1:41). Pe de o parte era adecvat, pe de alta parte multe conotatii ale termenului Mesia in iudaism nu se potriveau cu prima venire a lui Hristos. De aceea, El i-a oprit pe ucenici sa foloseasca termenul, desi l-a acceptat.
- Fiul Omului, a fot un nume cu care Isus S-a denumit El Insusi. Acest nume indica puterea divina prezenta in Isus ca sa aduca un nou aeon dar nu se potrivea cu prima misiune a lui Isus, fiindca “Fiul Omului” trebuia sa vina in putere si in slava.
- Fiul lui David, era un nume potrivit, fiindca arata implinirea profetiilor dar nepotrivit, fiindca denumea un conducator politic. Isus a rezistat intelegerii gresite cand a spus ca David insusi l-a numit Domn pe Mesia.
- Fiul lui Dumnezeu, este un nume care se potriveste cu relatia dintre Isus si Dumnezeu. Era insa si un concept folosit de pagani, ai caror dumnezei aveau fii pe pamant. De aceea au fost adaugate cuvintele “unul nascut” si Isus a fost numit “vesnic”. Evreii, mai ales, respingeau acest nume care era dat numai lui Israel, ca popor.
- Kyrios, adica Domnul este un termen adecvat, fiind folosit de Vechiul Testament ca sa exprime puterea divina. Era nepotrivit, fiindca si zeii misterelor erau numiti asa.
- Logos, era un concept adecvat intrucat exprima manifestarea de Sine universala a lui Dumnezeu in toate formele realitatii. Era nepotrivit, fiindca Logosul era un principiu universal in filosofia greaca si in simbolismul iudaismului, iar Isus era o realitate concreta. Intruparea Logosului este un concept exclusiv crestin.
