Trecutul a fost întotdeauna o sursă de inspiraţie pentru viitor. Soluţiile generaţiilor anterioare s-au demonstrat de multe ori aplicabile în prezent. Acesta este şi motivul pentru care discipline precum Istoria Ideilor Politice îşi propun să recupereze valorile trecutului şi să le aplice în prezent.
În istoria umanităţii Grecia antică ocupă un loc aparte, iar contribuţia sa la zestrea culturală este universal recunoscută. Idei precum cea de democraţie, de majoritate, de vot şi vot secret, de retribuire a funcţiilor şi de referendum, care stau la baza democraţiilor contemporane şi de a căror utilitate nimeni nu se îndoieşte, au fost recuperate din lumea greacă. Dar sunt oare acestea singurele elemente demne de recuperat şi de adaptat la o nouă realitate? Acest eseu pleacă de la premisa că răspunsul la această întrebare este negativ şi îşi propune să demonstreze acest lucru.
Vom începe cu o succintă prezentare a elementelor esenţiale caracteristice democraţiei ateniene. În acest sens, de real folos este consultarea volumului 1 din “Istoria Culturii şi Civilizaţiei” a lui Ovidiu Drâmba, precum şi lucrarea “Vechii greci”, scrisă de M.I. Finley. Vom continua apoi cu evidenţierea acelor elemente specifice Atenei democratice care au intrat în uzul curent al statelor moderne, adaptate realităţilor contemporane. Considerând că modelul atenian nu a fost în totalitate exploatat, vom reliefa în final acele aspecte ale democraţiei greceşti care, prin reactualizare, pot avea urmări benefice în viaţa politică actuală.
Cea mai profundă şi influentă inovaţie socială a Greciei Antice a fost polisul. Cuvântul grecesc polis (din care derivă cuvinte moderne, ca “politic”), în sensul lui clasic, înseamnă “stat de sine stătător”. Totuşi, fiindcă această polis era întotdeauna mică şi ca suprafaţă şi ca populaţie, o veche convenţie traduce acest cuvînt cu formula “cetate – stat”, practică nu lipsită de implicaţii înşelătoare. Cea mai mare dintre aceste polis-uri, Atena, era în fapt un foarte mic stat după concepţiile moderne – de aproximativ 2.600 km², echivalînd, grosso modo, cu ducatul de Luxemburg; dar numind-o cetate – stat (sau oraş – stat) accentuăm de două ori altfel decît trebuie; trecem cu vederea populaţia rurală, care constituia majoritatea corpului civic, şi sugerăm o dominaţie a oraşului asupra satului, ceea ce e inexact.
Datorită mărimii reduse, polisul a permis experimente politice surprinzător de dinamice. Printre aceste experimente se numără şi democraţia ateniană, care a apărut ca urmare a nemulţumirii demosului faţă de monopolul exercitat de aristocraţie asupra puterii. Cuvîntul democraţie a fost folosit pentru prima dată în urmă cu aproximativ 2.500 de ani şi provine din lumea greacă, în care demos înseamnă popor, iar kratos, putere. Din punct de vedere etimologic, prin democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului de către popor. Reformatorii care au transformat polisul atenian din stat aristocratic în stat democratic au fost: Solon, Clistene şi Pericle. Instituţiile pe care se baza democraţia ateniană au fost: ecclesia sau adunarea poporului – care vota legile; bulé sau Consiliul celor 500 – ales de mulţime pentru un an, prin tragere la sorţi; el făcea propuneri de legii şi se întrunea în agora; heliaia sau curtea de juraţi – aleasă pentru judecarea fiecărui caz; strategikon sau consiliul strategilor – format din 10 generali, era ales anual şi răspundea de apărarea Atenei; cei 9 arhonţi, care la început erau aristrocraţi, iar din 487 î.H. erau aleşi din popor; Areopagul – un tribunal special care judeca omuciderile.
Adunarea se întrunea des pe colina Pnyx din apropierea Acropolei – cel puţin de 4 ori în fiecare perioadă de 36 de zile în secolul IV, şi poate tot aşa de des în cel precedent. Fiecare cetăţean de sex masculin având 18 ani împliniţi putea să ia parte la ea oricând dorea – exceptîndu-i pe cei câţiva care, dintr-o vină sau alta, îşi pierduseră drepturile civice. Evident, doar o parte din cei 40.000 venea, dar cei care erau de faţă la o adunare constituiau demos-ul în cazul dat, şi actele lor erau recunoscute, după lege, ca acţiunii ale întregului popor. Pentru a lua o hotărâre mai importantă era nevoie de minimum 6000 de votanţi. Ordinea de zi era anunţată cu 4 zile înainte. Votarea se făcea prin ridicarea de mână; iar în anumite cazuri prin scrutin secret. Orice cetăţean putea lua cuvântul (dacă era autorizat de adunare) şi, în limitele constituţionale, putea face orice propunere. Opinia publică nu admitea ca un cetăţean să se dezintereseze de treburile statului; de altminteri, cetăţeanul atenian înţelegea că interesele sale individuale nu pot fi separate de cele legate de prosperitatea colectivităţii, a statului.
Cheia democraţiei ateniene era participarea directă; nu exista nici guvernare reprezentativă, nici servicii civile şi nici vreun corp de funcţionari publici. În Adunarea suverană, a cărei autoritate era în esenţă totală, fiecare cetăţean avea nu numai dreptul de a participa ori de cîte ori voia, ci şi dreptul de a lua parte la discuţie, de a propune amendamente şi de a vota propuneri cu privire la război şi pace, impozite, cult, mobilizări de armată, finanţe de război, lucrări publice, tratate şi negocieri diplomatice – şi oricare altă chestiune, majoră sau minoră, care necesita o hotărîre de stat.
O bună parte a lucrărilor pregătitoare pentru aceste întruniri erau efectuate de bulé, organ consultativ care funcţiona permanent, compus din cetăţeni care împliniseră vârsta de 30 de ani (buleuţi), cîte 50 de fiecare trib, traşi la sorţi. Înainte de intrarea lor în funcţie, Consiliul al cărui mandat expira îi supunea unui examen riguros privind competenţa şi moralitatea lor. Consiliul celor 500, al cărui mandat era pe timp de un an, pregătea lucrările Adunării şi ordinea de zi a şedinţelor, îndeplinea şi controla toate funcţiile administrative, ocupându-se de rezolvarea problemelor curente. Cum cei 500 de membri ai consiliului nu se puteau întruni zilnic, în sânul ei funcţiona permanent un fel de comitet executiv (pritania), compus din cei 10 membri ai fiecărui trib, care funcţiona pe rând, fiecare câte 36 de zile. În fiecare zi unul din pritani, ales de ceilalţi, prezida lucrările zilei respective, păstra sigilul statului şi cheile anexelor templelor în care era depozitat tezaurul statului, şi – dacă în acea zi se reunea şi Adunarea Poporului – prezida şi lucrările Adunării, devenind astfel, pentru o zi, adevăratul şef al statului. Pe toată durata funcţiei lor (36 de zile) pritanii locuiau zi şi noapte într-o clădire specială (Prytaneion), – care era totodată şi “casa de onoare a oraşului”, unde erau găzduiţi invitaţii statului, ambasadorii altor state şi învingătorii la jocurile olimpice. Pritanii constituiau deci magistratura supremă a statului. Fireşte că în afara lor mai erau şi ceilalţi funcţionari administrativi ai statului, reuniţi aproape întotdeauna în colegii de câte 10 (unul de fiecare trib) – cu toţii fiind controlaţi , direct sau indirect, de Adunarea Poporului. Toţi funcţionarii superiori trebuiau să prezinte periodic Adunării rapoarte asupra activităţii lor; erau discutaţi în Adunare şi, dacă era cazul, puteau fi destituiţi sau condamnaţi.
Exista apoi un mare număr de magistraţi, de importanţă diferită, cei mai mulţi dintre ei fiind aleşi tot prin tragere la sorţi pe timp de un an; cele câteva excepţii include pe cei 10 generali (strategoi), care erau aleşi prin vot şi puteau fi realeşi fără limită, nişte comisii temporare ad hoc pentru negocieri diplomatice şi alte asemenea chestiuni. Nu exista o ierarhie a funcţiilor; independent de însemnătatea sau lipsa de importanţă a unei magistraturi, deţinătorul ei era răspunzător direct şi exclusiv în faţa demos-ului însuşi, in Sfat, în Adunare sau tribunal, şi nu faţă de un magistrat superior lui.
Mecanismele de bază ale democraţiei au fost: alegerea prin tragere la sorţi, care transforma egalitatea şanselor dintr-un ideal într-o realitate; şi retribuirea funcţiilor, care permitea unui om sărac să facă parte din sfat, din juriile tribunalelor, sau să îndeplinească o magistratură cînd sorţii cădeau asupra lui. “Nu fără temei putea proclama Pericle, după cum ne relatează Tucidide, că una din particularităţile pozitive ale Atenei era faptul că sărăcia nu constituia o piedică în slujirea comunităţii.” Dacă punem laolaltă Adunarea, Sfatul, tribunalele şi numeroasele magistraturi periodice, îndeplinite prin rotaţie, totalul – de mai multe mii – indică o participare directă la guvernare a unei mari părţi a corpului civic, şi un nivel neobişnuit de experienţă politică străbătând de sus până jos, întreaga structură de clasă. Distribuţia nu era desigur echitabilă: aceasta ar fi fost prea utopic.
<<Într-un fel, “diletantismul” era implicit în definiţia ateniană a democraţiei directe. Fiecare cetăţean era socotit calificat pentru a participa la guvernare prin simplul fapt al cetăţeniei; şi şansele lui de a participa efectiv erau mult sporite nu numai prin larga întrebuinţare a tragerii la sorţi, ci şi prin rotaţia obligatorie în sfat şi în multe magistraturi.>> Retribuţia era suficientă pentru a compensa salariul pe care l-ar fi pierdut un meşteşugar sau un agricultor, dar nu mai mare decât atât. Deci, nimeni nu putea conta pe exercitarea unei magistraturi ca pe o sursă regulată de mijloace de întreţinere, sau măcar ca pe una mai mănoasă într-o anume perioadă din viaţa lui. În acelaşi timp, un stat mare ca Atena, cu imperiul şi cu problemele lui complexe ( la scara Greciei ) fiscale, navale şi diplomatice, aveau nevoie absolută de oameni politici de meserie, care să îndrume şi să coordoneze activitatea participanţilor temporari, mai mult sau mai puţin “amatori”, neprofesionişti. Şi i-a aflat printre oamenii avuţi, rentierii liberi să se dedice în întregime treburilor publice.
În atribuţia arhonţilor şi a strategilor intra desemnarea cetăţenilor celor mai bogaţi cărora le revenea îndatorirea de a îndeplini o prestaţie în beneficiul poporului ( leiturghia ), suportând pe cheltuiala lor primirea fastuoasă a unor înalţi oaspeţi străini, sau cheltuielile festivităţilor cu ocazia unor sărbători; sau organizarea concursurilor teatrale, sau echiparea unei nave de război, sau patronarea timp de un an a unui “gimnaziu” . Sarcina unei leiturghia nu putea fi refuzată; în perioada de mare prosperitate a Atenei era considerată o cinste şi era îndeplinită bucuros – căci satisfăcea din plin şi orgoliul celui care o îndeplinea; dar în unele cazuri obligaţia era atât de apăsătoare, de costisitoare, încât a nu-l ruina pe cel ce trebuia să o suporte (precum s-a şi întâmplat nu o dată ), sarcina era împărţită între mai mulţi bogătaşi. Oricum, instituţia leiturghiei era fundată pe un principiu democratic: cel bogat trebuie să aibă nu numai beneficii ci şi obligaţii – sub forma acestor servicii publice – faţă de colectivitate.
Democraţia ateniană a funcţionat aproximativ 200 de ani. Ea a fost posibilă deoarece în Atena numărul cetăţenilor era mic, iar la întrunirile publice participau, în mod obişnuit, mai puţin de jumătate. Însă, pe măsură ce comunităţile s-au dezvoltat din punct de vedere demografic, conducerea acestora de către toţi cetăţenii nu a mai fost, prestic, posibilă. În epoca modernă, locul democraţiei directe a fost luată de democraţia reprezentativă.
Democraţia a fost privită cu neîncredere atât de filozofii aristocratici, precum Socrate, cât şi de adepţii unei cârmuiri mixte precum Aristotel, şi deseori pusă în contrast cu aşa numitele regimuri mixte ( în care se combină elementele monarhice, aristocratice şi democratice ), reprezentative pentru Grecia clasică şi pentru Roma republicană. Dat fiind că expresia “cei mulţi” îngloba inevitabil şi pe cei săraci şi lipsiţi de proprietate, democraţia a fost adeseori asociată nu pur şi simplu cu cârmuirea de către popor, ci cu cârmuirea de către prostime, gloată, hoi poloi. Platon o asocia cu subordoanare raţiunii faţă de pasiuni, aşezând-o într-o comparaţie puţin măgulitoare cu idealul său de cârmuire filozofică din “Republica”; Arisotel avertizând impotriva efectelor destebilizante ale regimurilor ce creeau o polarizare bogaţi–săraci, o identifica cu lipsa de moderaţie, considerând-o în “Politica” (alături de oligarhie) drept o sursă de tulburări şi de acte politice nechibzuite
De-a lungul istoriei, democraţia ateniană a fost pentru unii gânditori un model de guvernare, motiv pentru care, în epoca modernă cele mai importante trăsături ale sale au fost recuperate în practica vieţii politice.
În primul rând, a fost preluat termenul grecesc de democraţie care înseamnă “conducerea de către popor”. Întrucât poporul este rareori unanim, democraţia ca termen descriptiv poate fi considerat ca sinonim al regulii majorităţii. Astfel, un alt element recuperat este acest principiu al majorităţii, care stă la baza regimurilor politice democratice actuale. Atena antică se numea pe sine democraţie deoarece toţi cetăţenii puteau lua parte la deciziile politice. Dar “toţi cetăţenii” nu înseamnă “toţi adulţii”. Femeile , sclavii, rezidenţii străini (inclusiv oamenii din alte cetăţi greceşti) nu aveau dreptul de a participa. Cetăţenii erau astfel mai puţin de un sfert din populaţia adultă. Autorii moderni au acceptat cu toate acestea aotudescrierea Atenei clasice ca “democratică”. Tot aşa, politologii au acceptat adesea pretenţia că un regim modern în care cei mai mulţi sau, oricum, un mare număr de oameni are dreptul de vot este un regim democratic.
Demnă de menţionat este acţiunea de a vota. Votarea ca procedură de selecţie se întâlneşte pentru prima dată în Grecia antică. Nu era prea mult foflosită pentru alegerile de ocupanţi ai unor funcţii, care erau distribuite după principiul juriului, adică a selecţiei la întâmplare. Era însă folosită pentru luarea de decizii asupra unor propuneri făcute adunării democratice şi, de asemenea, pentru decizii privind soarta unor indivizi.
Un alt elemenmt recuperat a fost votul secret. Votarea prin pietricele lăsate să cadă într-o urnă a fost o invenţie a democraţiilor din Grecia antică, reînviată în secolul al XVIII-lea. Deşi J.S. Mill argumenta că votarea în public încurajează comportamentul mai responsabil, cele mai multe regimuri au ajuns la concluzia că intimidarea şi corupţia necesitau votul secret.
Retribuirea funcţiilor în stat şi determinarea în timp a acestora, caracteristice Atenei democratice, au reintrat de mult în practica curentă a democraţiei de azi.
Pentru a evita monopolizarea puterii de către o persoană, degradarea democraţiei şi apariţia tiraniei, cele mai multe funcţii în Atena democratică nu puteau fi deţinute mai mult de două ori în viaţă. Iată un alt principiu valabil şi în zilele noastre în ceea ce priveşte instituţia preşedinţiei.
Democraţia ateniană era directă. Atunci când democraţia a fost reinventată, în secolul al XVIII-lea, orice sistem era indirect: votanţii alegeau reprezentanţi care luau decizii pentru care ei aveau a da socoteală doar la următoarele alegeri. Interesul pentru democraţia directă a reînviat în anii 1890, când a devenit mai popular referendumul, iar într-o măsură mai mare, în anii 1960, când mulţi autori au redescoperit critica de către Rousseau a reprezentării. Comunicaţiile moderne şi computerele au înlăturat multe dintre obstacolele tehnice din calea democraţiei directe, dar aceasta nu este populară nici printre politicieni ( ale căror poziţii le periclitează ) şi nici printre filozofii politici ( majoritatea acestora acceptând argumentul că democraţia directă este incompatibilă cu guvernarea responsabilă ) . Singurul aspect care mai aminteşte de democraţia directă este astăzi referendumul.
Deşi democraţia ateniană nu a fost un regim politic ideal, el prezintă totuşi multe elemente care stârnesc interesul şi ar fi de dorit să fie recuperate. Astfel tragerea la sorţi a funcţiilor dintr-un grup mai mare de oameni bine pregătiţi ar asigura o mai bună respectare a principiului democratic referitor la egalitatea şanselor.
Apoi, deşi retribuirea funcţiilor în stat este absolut necesară, sumele acordate ar trebui să fie, ca în Atena, mult mai mici pentru a împiedica apariţia politicianismului, adică a unui comportament politic bazat pe practici imorale şi demagogice. Aşa ar trebui, dar o sumă prea mică de bani ar agrava fenomenul corupţiei.
Demn de admirat a fost în Atena spiritul civic încurajat şi consolidat în timpul regimului democratic. De aceea ar fi interesantă şi benefică stimularea şi cultivarea spiritului civic, chiar prin mijloace coercitive, prin obligativitatea participării la vot şi prin asumarea răspunderii pentru buna îndeplinire a unei activităţi publice. Printre efectele pozitive ale acestor măsuri ar putea fi o mai bună organizare a populaţiei în Organizaţii Non-Guvernamentale, un mai bun control asupra organismelor reprezentative precum şi creşterea experienţei vieţii publice a cetăţenilor.
Insuficienta pregătire a multor parlamentari români şi de aici ineficienţa vieţii parlamentare reprezită o problemă în actuala perioadă de tranziţie. Acest incovenient supărător ar putea fi rezolvat după modelul Atenei democratice. Aşa cum membrii Cosiliului celor 500 erau supuşi unui riguros examen privind competenţa şi moralitatea lor, la fel s-ar putea proceda şi în cazul membrilor Parlamentului.
Deasemeni, ar fi de dorit să putem recupera modelul democraţiei ateniene şi în ceea ce priveşte contribuţia benevonlă şi gratuită a “aristocraţilor” de astăzi, în sensul de”cei mai buni” şi/sau “cei mai bogaţi”, la activitatea de guvernare. Dar, în mod sigur, acest deziderat nu are nici o şansă de a deveni realitate. O explicaţie în acest sens ar fi aceea că spiritul civic, deşi nu are unitate de măsură, este în mod evident mult mai puţin reprezentat decât în timpul lui Pericle. Deci, înapoi la clasici!
Între 500 şi 321 î.H. omenirea cunoaşte pentru prima dată democraţia în cetatea-stat Atena. Acum, la mai mult de 2000 de ani, modelul iniţiat de Clistene şi Pericle este fie recuperat parţial, fie contestat, dar în mod sigur continuă să suscite interesul celor preocupaţi să găsească în trecut soluţii pentru viitor. De aceea, o componentă esenţială în pregătirea unui om politic eficient este cunoaşterea istoriei ca fiind disciplina umană cea mai cuprinzătoare de modele şi experienţe demne de urmat sau de evitat. În acest sens, suntem adepții dictonului “Historia magistra vitae”.
