Jurnalist la The Atlantic şi cu contribuţii în The New York Times, Time sau The Washington Post, Ta-Nehisi Coates e o voce cu rezonanţă. Astfel că eseurile sale, legate sub forma unei scrisori către fiul său, eseuri în care vorbeşte despre istoria persecuţiei negrilor din Statele Unite, nu aveau cum să rămână fără ecou.
Pentru Între mine şi lume, Coates a primit National Book Award pentru Nonficţiune şi NAACP Image Award, pe lângă o nominalizare la Premiul Pulitzer pentru Nonficţiune şi alte asemenea înalte nominalizări sau premii.
Pentru că iniţial a fost vorba despre nişte eseuri, cartea rezultată prin alipire este foarte densă şi citabilă aproape în totalitate. Peste tot găseşti lucruri de subliniat şi de distribuit, peste tot sunt afirmaţii care-ţi rămân în minte precum o muzică pe care trebuie să o asculţi de multe ori ca să-i simţi cu adevărat profunzimea.
Coates îi scrie fiului ca să-i facă o imagine cât mai bună despre trecutul rasei lor şi ca să-l ajute. Îi spune că perspectiva asupra negrilor s-a schimbat cu fiecare generaţie, tocmai de aceea tânărul nu s-ar putea descurca fără a şti prin ce au trecut ai lui:
„Nu mai poţi să fii negru cum am fost eu negru, cum nici eu nu puteam fi negru aşa cum a fost bunicul tău.”
Discursul lui merge pe mai multe direcţii, iar una dintre cele mai importante vizează felul în care s-a ridicat America, cu pământul „cucerit prin crimă şi îmblânzit prin sclavie”, după care şi-a folosit armata ca să-şi extindă dominaţia în lume.
El nu uită nici de Visul american, care a făcut şi face multe victime, mai ales în rândul celor de culoare, care sunt încă afectaţi de discriminare. Vorbeşte despre frica atotstăpânitoare, legată şi ea atât de moştenire, cât şi de Visul inaccesibil, promovat peste tot: „cu băieţii fără griji, cu plăcinta şi cu friptura la cuptor, cu gardurile albe şi peluzele verzi proiectate în fiecare seară pe ecranele televizoarelor noastre”.
Amintindu-i fiului zonele în care a studiat ori a locuit de-a lungul timpului, Coates face şi o radiografie a chinului pe care l-a traversat pentru a creşte intelectual într-o ţară în care şcoala şi strada sunt braţele unui monstru, ambele folosindu-se de frică şi de violenţă:
„Dacă greşeai pe stradă, găştile te prindeau pe picior greşit şi-ţi luau trupul. Dacă greşeai la şcoală, erai exmatriculat şi trimis înapoi în stradă, unde îţi luau trupul.”
Toni Morrison a spus că „Între lume şi mine” ar trebui să devină lectură obligatorie în şcoli. Când vine tot de la o persoană de culoare, afirmaţia e de înţeles. Totuşi, cartea nu mi se pare una accesibilă oricărei vârste, în ciuda frazelor memorabile de peste tot. Are gradul ei de reducţionism (oamenii par doar de două feluri – albii, care au acces la Vis, şi negrii, veşnic persecutaţi şi mereu nevoiţi să-şi dubleze efortul pentru a avea aceeaşi şansă ca restul) şi pare neunitară, dezlânată, stricată de unele repetiţii, pe care autorul le face ca un artist care tot repetă versuri, măcar, măcar ascultătorul va rămâne cu ele în cap.
Apoi, ca să o înţelegi şi, eventual, ca să o contrazici trebuie să vezi „la faţa locului” dacă nu cumva lucrurile sunt ceva mai complexe decât le prezintă Ta-Nehisi Coates aici şi dacă nu cumva exemplele pe care le scoate în faţă sunt excepţii, fapt care i-ar transforma eseul într-un castel de nisip la malul mării. Şi ai tot dreptul să te întrebi dacă nu cumva şi la ei premiile astea literare au nişte criterii netransparente, care în cazul lui Coates s-ar conjuga cu political correctness.
