Mitologia română este cartea ce surprinde perfect natura si substratul mitologiei românești. În acest volum, Romulus Vulcănescu argumentează ideea că mitologia poporului român s-a constituit prin integrarea straturilor mitologice aparţinând poporului dac şi celui român într-o mitologie originala şi încărcată de substanţă, caracterizată printr-o perfectă corelaţie între formă şi fond. Peste acest corpus mitologic s-au mai suprapus ulterior alte straturi aparţinând unor popoare care au traversat în decursul istoriei spaţiul – vatră al românilor.
Pentru că un rezumat al întregii lucrări ar ocupa un spațiu mult mai mare decât ne permite formatul de blog, vom trata în acest articol doar o mică parte a cărții, respectiv Mitologiile ancestrale.
MITOLOGIILE ANCESTRALE
Obiectul acestei părţi este acela de a învestiga fondul mitologic anterior genezei poporului român şi de a identifica elementele comune transmise sau menţinute în mitologia română ca forma de sine stătătoare. Totodată un obiectiv important al studierii mitologiilor ancestrale de pe teritoriul românesc este acela de a demonstra o continuitate şi o îmbinare integrativă a acelor elemente specifice civilizaţiilor înaintaşe poporului român până în prezent, prin regasirea acelor elemente în marea masa a mitologiei române actuale.
Mitologia româna succedă unor mitologii ancestrale elaborate de autohtoni pe pamîntul Daciei arhaice şi pe cel al Daciei romane. În esenţa lor aceste mitologii ancestrale derivă una din alta cu necesitate, întrucât sunt expresiile continuităţii spirituale a aceluiaşi popor în diferite stadii evolutive social-istorice.
Astfel începând cu peste 10000 de ani în urmă fiinţele umane care au populat teritoriile pe care s-a dezvoltat ulterior poporul român, au început sa se manifeste într-un sens cultural, punând bazele cunoscute ale mitologiei române. Începand cu marturiile arheologice sărăcăcioase ale civilizaţiilor „de prund”, înca din negura timpului, continuând cu orientarea acestora spre vânatoare, deci făurirea de arme şi unelte iar mai tarziu conturarea primelor forme de organizare administrativa şi până la manifestările clare ale unor fiinţe capabile de gândire mitica atestate de existenţă tabliţelor de la Tărtăria şi a altor încercări ancestrale de transmitere a unor semnificaţii şi idei, putem concluziona că în această lungă perioadă preistorică, de la apariţia omului pe teritoriul Daciei pînă la cristalizarea comunităţilor tribale de tip etnic, se formează o comuniune de gîndire mitică relativ unitară, în care se întrevăd clar începuturile mitologiei pre-dace în structură ei dialectică. Aşadar reunirea acestor dovezi clare sub denumirea de „mitologie pre-daca” a fost realizata datorită fondului lor cultural şi tendinţelor interne şi externe de a se contopi într-o viitoare mitologie dacă.
În continuare, mitologia protodacă este susţinută de o literatură orală de tip epic care consemnează marile fapte de arme şi de credinţă în căpeteniile asociate la conducerea triburilor. Făcătorii de mituri deţin un rol din ce în ce mai important în comunitatea tribală. Nu sunt priviţi ca impostori, nici ca barzi, ci drept profeţi, facatori de minuni şi dintre ei se recrutează pontifii tribali, care devin mai apoi căpetenii mitologice în statul dac.
Peste sinteza fondului mitologic autohton cu fondul mitologic indoeuropean se suprapun unele infuenţe scitice rezultate din contacte de vecinătăţi şi impactul convieţuirii cu acestea. Influenţele se remarcă uneori în cultul Soarelui (care de altfel era comun tuturor popoarelor în preistorie), în cultul Marii Zeiţe (grupul statuar de bronz de la Năeni), în cultul Leului (simbol astral), al Şarpelui (spirala), în sacrificii de animale (mai ales cai) şi sacrificii umane (prizonierii de război).
Astfel, baza mitologică pre-daca a constituit un nucleu dur, peste care sau suprapus în perioada proto-daca elemente definitorii pentru noul fond mitologic, toate acestea fiind generate de un eveniment major în dezvoltarea unei mitologii specifice: invaziile triburilor indoeuropene, implicit aducerea unui fond mitologic nou, bogat, manifestat cu precădere prin animismul şi politeismul acestor triburi, cât şi prin impunerea unor culte specifice: cel al soarelui , cel patriarhal, cel al şarpelui, cel al morţii etc.
În aceeaşi manieră de structură realizata prin sedimentarea şi îmbinarea mai multor straturi mitologice, această mitologie proto-daca se metamorfozează în mult mai ampla mitologie dacă, încărcată atât din punct de vedere strict mitologic cât şi cu conotaţie religioasă. De menţionat este faptul ca aceste două dimensiuni nu se identifică complet una cu alta, mitologia dacă reprezentând mai degrabă o dimensiune secundară a religiei dace, alaturi de dimensiunea magica aacesteia. În această fază se poate vorbi despre o mitologie în adevăratul sens al cuvântului, o mitologie cu manifestări şi problematici multiple. Pentru a crea o imagine succinta a acestor elemente mitologice vom trata pe rând câteva dintre reperele mitologice aparţinând mitologiei de origine dacă.
Un prim element se referă la problematica onomasticii divinului şi la mitonimele dacice. Astfel descoperim ca în această privinta există două aspecte ale onomasticii divine la daci: pe de-o parte, istoria lor mitizată (aceea a marilor preoţi, profeţi şi regi deveniţi zei) şi, pe de alta, mitologia lor istoriată (a cuceririlor indiscutabile ale panteonului dac în opinia culturala a greco-romanilor, cele mai elevate popoare cunoscute ale antichităţii europene). Pentru a ilustra acest fapt autorul pune în discuţie numele mitice Zalmoxis şi Gebeleizis. Ambii termeni fac referire la un animal, cu veleităţi mitice, ursul (zalmo – piele/ oxis – urs; (ge)beleizis/ (ge) meleizis – mâncatorul de miere, deci tot urs ) Aceste două nume converg în semantismul lor pentru a dezvălui un cult ancestral al ursului totemic la daci, cu rituri incinerative ale morţii, urmate de rituri „primaverale” ale rezurecţiei.
Astfel, două divinităţi, aparent antagonice, sânt compensatorii prin calităţile lor intrinseci: Gebeleizis ca zeu al cerului, al soarelui şi al intemperiilor şi Zalmoxis ca zeu al pămîntului, al morţii şi al nemuririi.
Un alt element sensibil specific mitologiei dace se referă la sacrificiile umane şi la protagoniştii acestora, mesagerii cerului. Pe parcursul evolutiv al poporului dac, sacrificiile umane au căpătat un mesaj metafizic în legătură cu aşa-zisa doctrină a nemuririi sufletului. Sacrificiul nu a mai fost impus, ci voluntar, un tînăr fiind ales ca mesager al lui Zalmoxis.
Totodată, munţii sacri, ca spaţiu mitologic încărcat de energie şi înţeles ocupă un loc important în acest complex mitologic dac. Pe acesti munţi, dacii au ridicat “hieropole”. Cele descoperite sunt trei la număr: prima şi cea mai importantă, care s-a conservat destul de bine, pentru a fi cercetată amănunţit, este cea de la Grădiştea Muncelului; a două pe Ceahlău, şi a treia în Munţii Apuseni, în preajma Muntelui Găina.
Aceste elemente clar delimitate, precum şi altele de aceeaşi natură, pe care nu le menţionez din motivul întinderii vaste a detalierii acestora, dau un caracter unitar, bine închegat şi unanim acceptat şi uzitat de poporul dac, întregii energii mitice şi spirituale a acestuia, fiind reunite central într-o civilizaţie cel puţin avansata spiritual: DACIA.
Etapa următoare în crearea unei mitologii cu specific românesc este reprezentata de mitologia daco-romană. În Această etapa fondul mitologic dacic sufera transformari importante referitoare atât la unitatea, întegritatea şi componenţa acestuia, fiind transpus undeva în afara societatii, retras în zonele montane şi practicat pe ascuns. Acest fapt nu înseamnă implicit disparitia acestui fond cultural ci mai degrabă o reorganizare în launtrul fiecărui îndivid. Ipoteza referitoare la dispariţia însemnata a componentelor mitologice dacice, este în acceptiune proprie o rătăcire clară, fiind practic imposibilă uciderea unui fond mitologic construit de-alungul unui timp multimilenar. Perspectiva auctoriala este la prima vedere una orientata în acest sens, însa Romulus Vulcănescu ajunge la aceeaşi concluzie: după retragerea romană din teritoriul dac, sub influenţa dacilor liberi care au păstrat fondul mitologic cu un grad de alterare minor, teritoriul ce avea sa devina vatra poporului român cat şi locuitorii acestuia au putut sa se reîntoarca la origini şi să lase elementul dacic sa renască. Bineînteles produsul acestui fenomen nu a avut puritatea originară, fiind contaminat într-un sens pozitiv de elemente noi.
Astfel în această situaţie s-au menţinut în Dacia, din recuzita vechii mitologii montane a dacilor, credinţe, datini şi tradiţii filtrate prin concepţia mitologică a creştinismului primitiv. Bradul funerar, stîlpii sacri (mai tirziu troiţele) au marcat altarele itinerante ale credincioşilor pe drumurile lor de pelerinaj iar în perioada mi-graţiei popoarelor, cultul arhaic al riturilor de înmormîntare-încinerare, pomenile, doliul alb, sărbătorile romanizate: Rosaliile, Floraliile, Luper-caliile etc. În munţi, încintele sacre după modelul dac se transformă acum în biserici alcătuite din ţarcuri de brazi. Urcările dacilor la munte la date fixe din an pentru rugăciune şi prăznuirea sărbătorilor străvechi legate de cultul soarelui devin în cele din urmă prilejuri de elevaţie spirituala de tip religios.
