Cronici Martiene

Bestseller SF: Cronicile Martiene, de Ray Bradbury.

Aveau o casa cu pilastri din clestar pe planeta Marte, la marginea unei mari secate.

Asa incep Cronicile martiene, si exista oare o descriere mai minunata a unei lumi nepamantene?

Intr-un adevarat poem în proza, Bradbury creeaza o imagine tulburatoare a unei planete Marte distruse de colonistii umani si, mult mai inspaimantator, a unei civilizatii martiene îngenuncheate (intr-un revers clar al “Razboiului Lumilor” al lui Wells) de microbii adusi de om.

Este un roman extraordinar, scris într-un amestec fermecator de nostalgie sentimentala, idealism si, in primul rând, bucuria fata de placerile simturilor: culori, sunete, mirosuri si texturi.

E o cronica ce nu poarta nici o data (in pofida aparentei ei datari), lucru la care contribuie si putinatatea elementelor stiintifice; si totusi cititorul întelege ca asta se întâmpla pentru ca scriitorul vrea sa vorbeasca în primul rand despre martieni si despre oamenii de pe Pamant, ceea ce face ca aceste pagini sa sune de parca ar fi fost scrise ieri.

Caci Cronicile martiene este si o cronica a psihologiei umane, iar Bradbury arunca o lumina nemiloasa asupra celor mai intunecate colturi ale mintii, la care de multe ori refuzam sa ne gandim, aratandu-ne greselile si esecurile în detalii sinistre, dar si extraordinarul curaj pe care unii dintre noi il detin, curajul de a ne depasi, pe noi si conditia noastra umana.

Cronicile martiene nu e o simpla poveste alerta despre indrazneala, intriga si actiune, ci povestea – plina de imaginatie, dar profunda si sincera – a cladirii unei lumi noi, iar faptul ca in cateva sute de pagini el reuseste sa distruga cu multa demnitate o lume si sa creeze semintele sperantei intr-una mai buna constituie o remarcabila realizare.