„I-am vazut pe ultimii «muscali cu cauciuc» din Piata Teatrului National… Si am fost pasagerul ultimului tramvai cu un cal, care oprea gratios la scara, in fata casei… Si i-am apucat pe ultimii sacagii, cu lumanarica de ceara aprinsa si lipita de doaga butoiului lor pe roate… Si am fost ultimul musteriu al ultimilor, de pe strazile Bucurestiului, bragagii, salipgii si placintari… Si am fost eroul ultimului «cartel» sau provocare la duel…
Epoca de huzur din jurul anilor 1900, cand pornesc amintirile ce urmeaza, se situa sub semnul zodiacal al bunului trai, al nepasarii pentru ziua de maine, la care aproape nimeni nu gandea, al placerilor cuminti si, uneori, al patimilor lumesti spre care indeamna lipsa altor griji. Asta tinu pana la dezastrul acestui huzur universal, anuntat de trambitele si bubuitul zilei de 2 august 1914, cand toate perspectivele si tot decorul vechi al vietii se prabusira dintr-odata, ca si cum n-ar fi fost, si ca sa nu mai reapara nici pana azi, aducand in locul lor pe lume dezechilibrul moral si material, ingrijorari si lipsuri nesfarsite, surpari politice, sociale si economice de proportii necunoscute.“
„Am fost, cum sa va spun?, un mare berbant in viata mea, asa cum m-arata fotografiile din tinerete, in ghete de ghems cu gumilastic… iar mai incoa’ in ghete cu stofa gris si cu nasturi de sidef intr-o parte, ziua-noaptea in jacheta pe talie, cu palarie tare «Melon» pusa pe ceafa, ori in redingota si cu palarie de pai cu borurile mari sau «Panama», parul cand lung si dat pe spate, cand cu carare la mijloc, subtirel, fata prelunga, ochii galesi si alunecosi, purtand baston-covrig de visin sau bastonel de trestie cu cap de fildes, lavaliera cu tartamuri, guler si mansete de celuloid – si mai tinand un trandafir in mana, cum ma puteti vedea si admira la pagina 868 din Istoria literaturii romane de G. Calinescu.“
Constantin Beldie – Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București (1900–1950) și alte pagini memoralistice.