Jocurile Daniei. O moarte care nu dovedeste nimic. Ioana

Proza lui Anton Holban poartă în esenţa ei fiorul sumbru al unei conştiinţe răvăşite de gândul morţii. Obsesia morţii, învăluită nu de puţine ori în acordurile complementare ale ritmurilor wagneriene, este sindromul unui destin tragic, al unei sensibilităţi răscolite de nevroze, de dureri fizice, de un egoism nedisimulat, de imposibilitatea stăpânirii adevărului…

Mizeriile vieţii de dascăl, obtuzitatea preocupărilor meschine ale unor slujitori ai şcolii, birocratismul aparatului de stat au acutizat suferinţa unei personalităţi care se consideră străină, exilată într-o lume neînţelegătoare şi de neînţeles.

Anton Holban trăieşte cu o intensă luciditate drama existenţială, tentativa mereu ratată a comunicării cu semenii şi a înţelegerii propriului eu, prin toate aceste atitudini definindu-se clar că un precursor al filozofiei şi literaturii existenţialiste.

Tulburătoarea adâncime a tragicului străbate ca un laitmotiv pasaje numeroase din romanul O moarte care nu dovedeşte nimic.