Critica ratiunii pure - Immanuel Kant
Critica ratiunii pure
139,00 lei Adaugă în coș

Critica ratiunii pure

139,00 lei

Immanuel Kant – Critica ratiunii pure.

Categorie: Autor:
Pagini: 342
An: 1969
Stare: Foarte bună

1 în stoc

Transport gratuit pentru comenzi de minim 100 lei

  • Alegeți livrarea prin Poșta Română sau Curier Rapid
  • Stocul cărților este actualizat zilnic
Plătește în siguranță

Lucrare esentiala a filosofiei tuturor timpurilor, si probabil cea mai buna editie din cele trei aparute in limba romana, Critica ratiunii pure, de Immanuel Kant, apare in traducerea de exceptie a lui N. Bagdasar si Elena Moisiuc, la Editura Stiintifica in 1969.

Coperti cartonate si supracoperta. Tiraj mic.

Critica raţiunii pure (ger. Kritik der reinen Vernunft) este una din lucrările cele mai importante ale lui Immanuel Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere.

Kant încearcă să integreze într-o concepţie unitară cele două poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii din vremea sa, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică şi cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situaţia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori şi judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia senzorială, de ex.: afirmaţia: „acest măr este roşu”. Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie senzorială, de ex.: „doi şi cu doi fac patru” reprezintă o afirmaţie apriorică.

Kant susţine că noţiunile de timp, spaţiu şi cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza capacităţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Spaţiul, timpul şi cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcţionează în procesul de percepţie ca tipare, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile senzoriale. „Lucrul în sine” (das Ding an sich), adică aşa cum este în esenţa sa, nu poate fi cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a „fenomenului”, a apariţiei senzoriale a „lucrului în sine”, care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeşte noumen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Această cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant „filozofie transcendentală”, filozofie care investighează premisele şi limitele necesare la care este supusă cunoaşterea subiectului.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Critica ratiunii pure”

Adresa ta de email nu va fi publicată.