Voluntari români în Waffen SS

Între Hitler, Stalin și Antonescu. Germanii din România în Waffen-SS

Titlul de mai sus introduce o temă nouă cu potențial exploziv, complet ignorată pînă în prezent de istoriografia română. Mai exact, avem de-a face cu un subiect neglijat înainte de 2018, cînd lucrarea lui Paul Milata Zwischen Hitler, Stalin und Antonescu. Rumäniendeutsche in der Waffen-SS a fost tradusă în limba română. Apărută inițial în 2009 la Böhlau din Köln, cartea lui Milata avea să fie publicată la editura Schiller din Sibiu abia la 9 ani după lansarea în Germania, cu titlul Între Hitler, Stalin și Antonescu. Germanii din România în Waffen-SS. Frapează dintru început dramatismul titlului în sine: regăsirea tinerei generații a etnicilor germani din România, la un moment dat, între aceste trei repere inconturnabile ale istoriei recente creionează auspiciile unui destin al tragismului suprem. Deloc intimidat nici de anvergura unei întreprinderi în premieră istoriografică absolută și, cu atît mai puțin, de sensibilitatea temei, istoricul Paul Milata compune un studiu monumental, la fundamentul căruia se află o temeinică, laborioasă și riguroasă cercetare a fondurilor de arhivă din România, Germania, Cehia și Statele Unite. Acum rămîne de stabilit în ce măsură, lucrarea lui Paul Milata, etnic german născut în București, poate fi afiliată istoriografiei române, cîtă vreme a apărut şi a interesat mediul istoriografic german.

La sfîrşitul anului trecut, un istoric rus, expert în problematica crimelor staliniste, profund impopular la Kremlin, a fost condamnat la 15 ani de închisoare după cel mai pur protocol sovietic, imputîndu-i-se practicarea pedofiliei și a pornografiei infantile. Pățania Svetlanei Gherasimova oferă un alt indiciu despre riscurile la care se supune un istoric într-o autocrație unde ideologia și agenda naționalistă – de refacere a Marii Rusii – sînt preponderente asupra adevărului istoric. Prin urmare, „meseria“ de istoric nealiniat nu e nici facilă, nici ferită de primejdii. Istoricul contemporan, din categoria căruia Paul Milata nu poate evada, e constrîns să răspundă unor rigori mai mult sau mai puțin utopice; pornind de la formula lui Tacit (sine ira et studio), acesta trebuie să se alinieze imperativului lui Leopold von Ranke (die Geschichte wie es eigentlich gewesen ist – istoria aşa cum s-a petrecut de fapt) și să înțeleagă, de fapt, ce s-a întîmplat. În ceea ce privește ultima cerință, istoricul Paul Milata pare să se achite cu brio de obiectivul pe care l-a urmărit, chiar dacă, încă din cuvîntul introductiv, autorul devoalează prematur concluzia cercetărilor sale, citîndu-i în acest sens pe Hans Otto Roth: „Acțiunea privitoare la SS a fost greșeala cu consecințele cele mai grave din istoria sașilor transilvăneni“ și pe Paul Philippi: „un pas fatal în istoria de 850 de ani a germanilor din România“. Întrucît nici sighișoreanul Roth, nici sibianul Philippi nu au fost istorici, vor fi absolviți de culpa judecății formulate post-factum.

Cîte persoane şi din ce motive s-au înrolat în Waffen-SS

Scriind despre „germanii din România“ (Rumäniendeutsche), Paul Milata se referă, punctual, la persoanele de limbă maternă și cultură germane, care, la sfîrșitul anului 1944 se regăseau între frontierele României semnificativ contractate prin raptul teritorial din 1940: mai exact, la cei aproximativ 550.000 de șvabi bănățeni (Banaterschwaben) și sași transilvăneni (Sächsischdeutsche), precum și la etnicii germani din Vechiul Regat. Nu fac parte din obiectul studiului cei peste 70.000 de sași din nordul Transilvaniei și șvabii sătmăreni (Sathmarerschwaben) care, după Diktatul de la Viena, se aflau în interiorul granițelor statului maghiar și care au fost, în consecință, asimilați formațiunilor SS din Ungaria. Etnicii germani din exteriorul frontierelor Reichului german erau supranumiți în scriptele oficiale ale celui de-Al Treilea Reich „Volksdeutsche“, iar din rîndurile etnicilor germani din România, aproape 63.000 au servit sub arme în temutele unități de luptă Waffen-SS. Cifra este impresionantă și acoperă necesarul uman a aproape cinci din totalul celor 38 de divizii care au compus organizația Waffen-SS. Așadar, putem spune că aproximativ 7% din totalul efectivelor Waffen-SS proveneau din România. Dimen­siunea nebănuită a acestui fenomen inedit în istoria recentă a Ardealului amplifică necunoscutele din spatele vidului istoriografic.

În ce privește identificarea motivelor principale care au stat la baza voluntariatului tineretului german din România la Waffen-SS, autorul abordează trei direcții de analiză: (a) idealizarea celui de-Al Treilea Reich, prin intermediul propagandei național-socialiste promovate de Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe in Rumänien) sub conducerea lui Andreas Schmidt; (b) entuziasm pentru cauza național-socialismului (tradus prin însușirea „Weltanschauung“-ului hitlerist) și, (c) mult mai teluric, speranța pentru o șansă de supraviețuire superioară celei existente în armata română. Este de presupus că și condițiile cazone din armata română, între care pedepsele corporale (în speță, manifestarea unui sadism ofițeresc bolnav caracterizat prin administrarea de bătăi sălbatice cu centura sau vîna de bou, umilințe psihice și fizice, toate aplicate conștiincios sub pecetea instituționalismului antonescian), hrana diferențiată între soldații adesea înfometați și ofițeri, toate acestea au alcătuit un tablou descurajant pentru tînărul german pasibil de încorporare.

Într-o carte despre care am motive temeinice să cred că nu va vedea vreodată lumina tiparului în România, un fost combatant din Waffen-SS originar din Brașov (Heinz Sigmund Landau) descrie experiențele trăite în calitate de soldat în armata română, de unde avea să dezerteze, alăturîndu-se trupelor Waffen-SS; acesta descrie un climat tensionat între trupă și corpul ofițeresc, o atmosferă dezolantă prin nivelul modest al camaraderiei și din cauza nenumăratelor discriminări propagate din eșaloanele superioare.

Volumul lui Paul Milata introduce cititorul în contextul general al epocii interbelice din România și descrie exercițiul incipient al dominației Bucureștiului asupra regiunilor cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic ale României Mari: Transilvania și Banat; tabloul e completat de analiza structurilor de organizare ale Grupului Etnic Ger­man, alcătuit după matricea Organizației Hitlerjugend din Germania, ce a facilitat procesul recrutărilor masive în Waffen-SS, în condițiile în care, în perioada septembrie 1940 și martie 1940, conform înțelegerii dintre Hitler și Antonescu, etnicilor germani din România le fusese interzis voluntariatul în Wehrmacht.

Istoricul oferă o imagine de ansamblu asupra organizației Waffen-SS, oarecum succintă, dacă avem în vedere deficiențele istoriografiei române în acest domeniu, amănunt care ar putea fi luat în calcul în eventualitatea elaborării unei ediții înnoite. Desigur, nu trebuie omis că lucrarea se adresează, în primul rînd, cititorului german avizat și familiarizat cu tema „armatei politice“ a lui Hitler, la ai cărei soldați Paul Hausser (el însuși, general de carieră în Reichswehr și unul dintre arhitecții organizației Waffen-SS) se referea ca la „Soldaten wie andere auch“.

Cîţi etnici germani au murit?

Ab initio, autorul se distanțează cu onestitate intelectuală și profesionism istoric de șabloanele cutumiare: „Concepția despre Waffen-SS ca soldățime politică fanatizată și armată național-socialistă elitară se dovedește a fi amăgitoare și derutantă, deoarece o asemenea imagine nu ia în considerare evoluțiile din timpul războiului“. O asemenea rezoluție distonantă cu etichetarea bine-cunoscută din partea mainstream-ului istoriografic, susceptibilă a prilejui sprîncene ridicate și reticențe încruntate, se datorează primordial cercetării în arhive și mai puțin subsumării la partiturile formativ-ideologice. De fapt, aici pare să se situeze chintesența problemei: cu cît stai mai departe de ideologie, oricare ar fi ea, cu atît te apropii mai mult de istoria reală a faptelor, iar Paul Milata asta face. În continuare, Paul Milata confirmă ceea ce este îndeobște colportat în rîndul sașilor și șvabilor emigrați în Germania cu care am avut ocazia să discut, și anume că voluntarii germani din România nu s-au bucurat întotdeauna de o primire solemnă în unitățile Waffen-SS: în carte sînt enumerate o serie de considerații depreciative la adresa germanilor din România din partea unor înalți ofițeri, între care SS-Gruppenführer Theodor Eicke, comandantul celebrei divizii Totenkopf. Așa cum era de așteptat, Grupul Etnic Ger­man, a desfășurat un efort constant de camuflare a acestor discriminări, ce nu trebuie totuși supraevaluate. Ceea ce însă autorul nu confirmă este opinia generală potrivit căreia germanii din România încorporați în Waffen-SS ar fi plătit o „taxă de sînge peste media celorlalte trupe“; în condițiile în care precizia matematică nu poate fi atinsă în această pri­vință, estimările lui Paul Milata, realizate în urma unor confruntări documentare complexe, postulează valori cuprinse între 27,5±1,77%, ușor sub media pierderilor umane din Wehrmacht și Waffen-SS.

Cîteva nume de ofiţeri, originari din Transilvania, care au activat în Waffen-SS

Studiul lui Paul Milata oferă, de asemenea în premieră istoriografică, informații biografice ale unor „personalități” din România care au activat în Waffen-SS; în primul rînd, este menționat generalul (SS-Obergruppen­führer) Arthur Phleps, născut la Biertan, în al doilea rînd, generalul (SS-Obergruppenführer) Stefan Hedrich, un personaj interesant care, anterior înrolării în Waffen-SS, fusese general-maior al armatei române, fost comandant al Garnizoanei Bistrița și, nu în ultimul rînd, colonelul (SS-Standartenführer) Albert Ludwig, de asemenea fost general al armatei române, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“ în timpul luptelor de pe Tisa. Din ultimele două exemple de mai sus nu rezultă că etnicii germani (cu grade înalte de ofițeri) nu s-ar fi achitat conștiincios de datoria de cetățean român, în perioada cît au fost ofițeri activi ai armatei Regatului României. Altfel spus, au fost „buni români“.

Cu totul marginal și reluînd condensat tezele lui James Weingartner conținute în cartea sa Crossroads of Death: The Story of the Malmedy Massacre and Trial, Paul Milata îl menționează pe caporalul (SS-Rottenführer) Georg Fleps, născut în Cisnădioara (Michelsberg sau, în dialectul săsesc, Mächelsbärch). Întrucît episodul „Malmedy“ nu este tratat decît periferic în lucrarea istoricului Milata, merită, poate, să ne oprim puțin atît asupra evenimentului în sine, cît și asupra acestui personaj enigmatic (Fleps) care, în momentul redactării rîndurilor de față, se pare că încă trăiește în Germania, avînd vîrsta de 99 ani! Crima de la Malmedy ar putea fi asociată, prin participarea unui etnic german cetățean român, istoriei noastre despre care nu s-a scris nimic. Așa cum voi arăta în cele ce urmează, Fleps avea să devină nu numai unul dintre protagoniștii „cazului Malmedy“, dar cu siguranță mult mai cunoscut în Occident, cu precădere în Statele Unite, decît superiorii lui ierarhici menționați în cartea cercetătorului Paul Milata.

„Masacrul de la Malmedy“

Evenimentul din 17 decembrie 1944, cunoscut în istorie ca „masacrul de la Malmedy“, s-a petrecut, în realitate, în cătunul Baugnez la o depărtare de cîțiva kilometri sud-est de Malmedy, într-o răscruce ce se ramifică spre direcțiile Ligneuville și Weimes, avîndu-l ca personaj principal pe faimosul locotenent-colonel (SS-Obersturmbannführer) Joachim Peiper, comandantul grupului operativ al Diviziei 1 SS „Leibstandarte Adolf Hitler“ din cadrul Armatei 6 Blindate aflate sub comanda generalului (Generaloberst der Waffen-SS) Sepp Dietrich. Angajat într-un avans impetuos menit să ia prin surprindere pozițiile strategice deținute de unități americane la est de rîul Meuse, Kampfgruppe Peiper va rămîne pentru totdeauna asociat cu uciderea, în condiții încă neelucidate deplin, a unui număr de 75-84 prizonieri de război americani proveniți din Batalionul 285 Infanterie, care se deplasa spre Ligneuville și Saint Vith, în scopul joncțiunii cu Divizia 7 de tancuri a armatei Statelor Unite. Masacrul de la Malmedy constituie doar unul dintre numeroasele acte de barbarie comise pe frontul de vest în a doua jumătate a anului 1944 de către toate părțile participante la conflictul armat. Cu toate acestea, a beneficiat de cea mai mare vizibilitate, evenimentele constituente intrînd în atenția așa-numitelor „Procese de la Dachau“ instrumentate de armata Statelor Unite între 1945-1947.

Georg Fleps trage şi ucide prizonieri americani

Să revenim la caporalul Georg Fleps originar din Cisnădioara Sibiului, mitralior pe tancul condus de sergentul (SS-Oberschar­führer) Hans Siptrott din Compania 7 a Regi­mentului 1 Blindat al Diviziei „Leibstandarte“. Conform propriilor depoziții din timpul procesului și mărturiilor testimoniale ale unora dintre supraviețuitorii masacrului, el ar fi fost primul care a tras cu pistolul asupra prizonierilor americani grupați într-o poiană, pe marginea șoselei spre Ligneuville; gestul său, însoțit de strigătul „macht alle kaputt“, ar fi constituit declanșatorul focului automat dezlănțuit de pe blindatele germane asupra militarilor dezarmați din vecinătatea Cafenelei Bodarwe. Acest episod l-a transformat pe anonimul sas transilvănean din Waffen-SS într-unul dintre cei mai notorii criminali de război, indubitabil unul dintre cei mai detestați în Statele Unite unde presa a popularizat subiectul pînă la paroxism.

În urma procesului tribunalului militar, atît Georg Fleps, cît și comandantul său divizional Joachim Peiper și cu alți 42 de foști combatanți din Kampfgruppe Peiper au fost condamnați la moarte prin spînzurătoare, refuzîn­du‑li-se dreptul de a fi împușcați. Da­torită unor evoluții complexe asupra cărora nu vom zăbovi acum (judecătorul colonel Everett descoperind vicii grave de procedură judiciară, totul evoluînd într-un veritabil scandal care a reverberat și în Senatul SUA), condamnarea le‑a fost comutată în ani grei de închisoare, întregul lot fiind eliberat către sfîrșitul anului 1956.

Ardeleanul Georg Fleps a căpătat o faimă tristă în Statele Unite și în țările aliate pe frontul antihitlerist datorită unor autori de mare vizibilitate la public, între care, în mod special James Weingartner, Michael Reynolds și Danny Parker. Ultimul enumerat a elaborat un studiu amplu intitulat Fatal Crossroads: The Untold Story of the Malmedy Massacre at the Battle of the Bulge, publicat în 2012, netradus în limba română. Cartea a înregistrat un succes de piață considerabil, devenind în scurt timp o lucrare de referință în ce privește evenimentul de la Malmedy. De­mer­sul investigativ al lui Parker a fost coordonat respectîndu-se in integrum algoritmul cercetării istorice: autorul a consultat arhive militare germane și americane, a studiat documente și procese verbale ale depozițiilor tribunalului militar unde au fost judecați și condamnați făptașii, s-a deplasat de mai multe ori la răscrucea de la Baugnez (ca și subsemnatul) unde s-a petrecut masacrul, a refăcut traseele (die Rollbahnen) batalioanelor și a unităților de infanterie motorizată ale Diviziei 1 SS Blindate, a întîlnit descendenți ai martorilor oculari din rîndul populației civile belgiene, a intervievat foști combatanți, atît germani, cît și americani; first and foremost, a cunoscut personal și a discutat în repetate rînduri atît cu veteranul Hans Siptrott, comandantul tancului din care Georg Fleps ar fi deschis focul, cu alți camarazi ai acestuia din Compania 7, dar și cu supraviețuitori, veterani americani, ai masacrului de lîngă Malmedy. Cu greu se poate imagina o investigație mai completă și mai norocoasă, în care autorul să beneficieze de o paletă atît de complexă și canonică în ceea ce privește rînduiala unei cercetări temeinice, menite să discearnă și să reconstituie lanțul evenimențial, să identifice surse neexplorate, să avanseze ipoteze inedite și să stabilească, în cele din urmă, adevărul.

Trotzdem sau nevertheless (în funcție de cum ne situăm, în babordul sau tribordul Frontului de Vest), efortul investigativ al lui Danny Parker constituie o excepțională mostră despre cum nu se face o interpretare istorică sau despre cum se pot corupe cu succes rezultatele unei cercetări bine executate. Din prima pagină și pînă la sfîrșitul studiului său, autorul pare mai degrabă obsedat de consolidarea și validarea propriilor opinii, recunoscînd chiar că, în pofida întîlnirilor și explicațiilor primite de la martorii acelui eveniment, își rezervă dreptul de ignora o bună parte dintre ele.

Desigur, nu toate mărturiile orale trebuie validate ca adevăr istoric, însă chiar acele depoziții inexacte sau voit alterate pot fi valorificate analizîndu-se critic motivația, anxietatea, indisponibilitatea, frustrarea, regretul sau revanșismul intervievatului, toate aceste stări putînd abilita istoricul să reconstituie portretul socio-psihologic al subiectului pe care îl chestionează și, mai presus de orice, așa cum inedit sugerează Paul Milata, poate deschide oportunitatea unei noi investigații concentrate pe autorul faptelor – Täter-Forschung sau perpetrator investigations. Experiența istoricului Milata, alături de constatarea altor profesioniști în domeniu au relevat faptul că cercetarea axată pe făptași este mult mai riscantă decît cea concentrată pe victime, dar, totodată, mult mai relevantă.

Revenind la Danny Parker, se poate spu­ne că întreaga sa cercetare, desfășurată de‑a lungul multor ani de muncă asiduă, lasă impresia că unicul scop a fost acela de a identifica numai acele aspecte menite să susțină rechizitoriul acuzării din cadrul proceselor de la Dachau, de a confirma și revalida sentința judecătorească din 1947. Un al doilea scop al cercetării sale a fost acela de a certifica exis­tența unui ordin oficial, scris sau oral, din partea comandantului operațiunii (lt-col. Joachim Peiper) pentru uciderea prizonierilor de război, demers în care autorul eșuează categoric.

De altfel, una dintre ocazionalele rezoluții de certă valoare istorică pe care Parker le formulează, în opoziție cu verdictul procesului de la Dachau, este aceea că masacrarea prizonierilor de război americani (în mod tragic, numele acestora inscripționate la monumentul ridicat lîngă cîmpia unde s-a petrecut tragicul episod, trădează origine germană, soldații fiind, după toate probabilitățile, descendenți ai coloniștilor germani stabiliți cu un secol în urmă în Pennsylvania, Ohio și Illinois) nu a fost rezultatul unei acțiuni premeditate, ci s-a produs ca urmare a precipitării conjuncturale: battlefront expediency este inspirata sintagmă a lui Danny Parker. Au­to­rul refuză să-i confere lui Fleps apartenența la etnia germană; ori de cîte ori se referă la Georg Fleps, „eroul“ nostru de la Cisnădioara Sibiului, autorul Danny Parker îl numește pe acesta „român“, care „provine dintr-o familie de fermieri“. Revine cu obstinație întrebarea: cît de neromâni au fost etnicii germani din România care au săvîrșit fapte reprobabile, respectiv, cît de români sînt germanii din Ardeal cu care s-ar mîndri orice națiune, cum ar fi exemplul sibianului Hermann Oberth? Impardonabil și inacceptabil pentru necesitatea de acuratețe istorică, Danny Parker nu face nici o precizare privind originea etnică a fostului SS-Rottenführer din teribila Divizie 1 SS „Leibstandarte Adolf Hitler“.

Seria masacrelor și crimelor de război reciproce

Inexplicabil, în condițiile în care nevoia de contextualizare coroborată cu atașamentul pentru adevărul istoric sînt cruciale în de­scrierea crimei de război de la Malmedy,  în cartea Fatal Crossroads: The Untold Story of the Malmedy Massacre at the Battle of the Bulge nu vom descoperi nici o mențiune cu privire la masacrarea de către armata americană a prizonierilor de război germani, deși în speța episodului de la Chenogne, de exemplu, nu se mai poate invoca scuza battlefront expediency, prizonierii germani din Divizia 3 de Infanterie Motorizată (n.b. aceasta aparținea Wehrmachtului, nu Waffen-SS!) fiind încolonați și aliniați, apoi mitraliați cu sînge rece de către soldați aparținînd Diviziei 11 de tancuri a armatei americane, respectîndu-se întocmai procedura unei execuții clasice.

De asemenea, lipsesc cu desăvîrșire orice referințe despre masacrul de la Biscari, petrecut cu un an înainte de Malmedy, unde 71 prizonieri de război italieni și doi germani aflați în custodia Regimentului 180 Infanterie al armatei americane fuseseră uciși cu sînge rece. În aceste condiții, nu trebuie să mai surprindă că lui Parker „i-a scăpat“ și episodul de la Adouville-la-Hubert, petrecut în primele zile ale invaziei din Normandia, unde parașutiștii Diviziei 82 Aeropurtate americane au împuș­cat 30 de prizonieri germani din Batalio­nul 795 Infanterie, episod care inaugurează seria masacrelor și crimelor de război reciproce.

În cartea lui Parker nu vom descoperi, deși acest „amănunt“ s-ar fi impus, nici o referire la torturile aplicate prizonierilor germani, făptași sau martori ai masacrului de la Malmedy, despre care au scris, între alții, Katharina von Kellembach și Freda Utley, sau la faptul că episcopul luteran Theofil Wurm din Stuttgart denunțase în fața autorităților militare americane bătăile sistematice suferite de către aceștia: înfometarea, ruperea dinților, interzicerea corespondenței și a vizitelor, promisiunea încetării torturii dacă își vor denunța camarazii, înscenarea execuției pe timp de noapte etc. Freda Utley a redactat, poate, cel mai tăios rechizitoriu în legătură cu metodele utilizate împotriva „lotului Peiper“: „Metodele folosite de anchetatori au fost demne de NKVD, Gestapo și SS. Acuzații au fost supuși tuturor torturilor psihice și fizice imaginabile, în scopul de a li se smulge declarațiile solicitate […] au suferit bătăi sălbatice și lovituri care au dus la ruperea dinților, zdrobirea testiculelor și fracturarea mandibulei“.

Nuanțări asupra verdictului aplicat foștilor veterani germani torturați la închisoarea Landsberg au fost formulate și de experți ca profesorul Bernd Rabehl de la Freie Uni­ver­sität Berlin și profesorul emerit Franz Seidler de la Bundeswehrhochschule München sau dr. Alfred de Zayas, fost reprezentant al SUA în Comisia pentru Drepturile Omului de la Națiunile Unite. Însă documentul care atestă irefutabil compromiterea descoperirii adevărului nefragmentat cu privire la crima de la „răscrucea fatală“ din Ardenii Belgiei este chiar Raportul Subcomisiei de Investigare a Masacrului de la Malmedy a Senatului Statelor Unite (Malmedy Massacre Investiga­tion – Report of the Subcommittee of the Committee on Armed Services, United States Senate; Eighty First Congress, First Session pursuant to S. Res. 42: Investigation of Action of Army with Respect to Trial of Persons Res­ponsible for the Massacre of American Soldiers, Battle of the Bulge, Near Malmedy, Belgium, December 1944, United States Government Printing Office, Washington, 1949). Nimic din toate aceste evoluții conexe nu se regăsește în cartea lui Danny Parker despre „răscrucea fatală“ de la Baugnez-Malmedy. De prisos să adăugăm că nici simpatia, nici antipatia față de personajele unui anumit eveniment istoric nu trebuie să prevaleze în fața deontologiei profesionale. Să nu fi aflat investigatorul american Danny Parker că tortura viciază insurmontabil aflarea adevărului, amănunt „descoperit“ încă de pe vremea lui Guillaume de Nogaret și a infamelor sale procese intentate lui Jacques de Molay și Hugues de Pairaud? Nimic nu poate fi mai dăunător misiunii de recuperare a memoriei și consfințire a adevărului decît vicierea reprobabilă a cercetării istorice prin care călăul poate beneficia de un nesperat exercițiu de victimizare.

Etnici germani din România în închisori naziste

Diametral opus se situează lucrarea istoricului Paul Milata, unde toate alternativele și ipotezele de lucru sînt enunțate și examinate critic. Lucrarea sa, unică pînă în prezent, abordează direcții investigative complexe, printre care și recrutarea etnicilor germani din România în scopul ocupării de funcții în personalul de pază din închisorile naziste; aflăm, bunăoară, că lagărele de concentrare precum Buchenwald, Auschwitz, Dachau, Mauthausen, Natzweiler etc. au beneficiat frecvent de serviciul de pază al unor sași ardeleni și șvabi bănățeni. De asemenea, o tușă de originalitate și inedită importanță istorică este relatarea autorului despre activitatea informativă constantă a Serviciului Secret de Infor­mații al României privind dezagregarea Gru­pului Etnic German (proces galopant în faza finală a războiului), dar și schimbarea tratamentului autorităților române față de etnicii germani care dezertaseră din Waffen-SS, refuzînd să îi (mai) predea poliției militare germane. Anexele cărții conțin numeroase tabele cronologice cu etapele recrutărilor în Waffen-SS, sursele de arhivă și interviurile realizate în perioada cercetării. „Majoritatea celor 63.000 de etnici germani din Waffen SS s-au înrolat în mod voluntar in trupele germanilor. Intrarea lor în SS reprezintă însă mai puțin o intoxicare politic-culturală, ci este mai degrabă rezultatul unei analize raționale, a alternativelor dificile în zona de conflict dintre Berlin, Moscova și București. […] Pe scurt, intrarea germanilor din România în Waffen-SS nu a fost doar un gest de susținere a Germaniei național-socialiste – în ciuda sau datorită lui Hitler –, ci și o reacție la sistemul naționalist al României de după 1918 și un semn clar împotriva Uniunii Sovietice marcată de stalinism. Neîncrederea față de conducerea centrală a României a crescut în funcție de contururi regionale, nu etnice. La vest de arcul carpatic și în Bucovina, respingerea Bucureștiului era tot atît de pronunțată la populația românească ca și la minoritățile de acolo“, scrie concluziv Milata în finalul lucrării sale, reliefînd parcă aceeași lipsă de opțiuni pe care România însăși a traversat-o la rîndul său în acea perioadă tulbure a istoriei contemporane.

În eventualitatea reeditării cărții Între Hitler, Stalin și Antonescu. Germanii din România în Waffen-SS, s-ar impune în primul rînd revizuirea traducerii în limba română, care suportă neîndoielnic un aport de calitate seman­tică. Sintagme precum „căzuții germani din România“ sau „germanii etnici“ nu prescriu o lectură tocmai facilă a cărții. De asemenea, cunoașterea terminologiei militare și a limbajului specific al celui de-Al Treilea Reich ar valorifica la un nivel superior excepționala scriitură a lui Paul Milata, căruia istoriografia română are de ce să-i fie recunoscătoare. „Germanul-român“ Paul Milata a studiat la McGill University din Montreal, apoi la Universitatea Humboldt din Berlin. Premiul „Ernst Habermann“ care i-a fost decernat autorului pentru cartea sa este meritat pe deplin.