O teorie a secundarului analizează legătura dintre evenimentele istorice şi literatură, găsind un filon de originalitate în acest domeniu prin utilizarea conceptelor de principal şi secundar. Întreaga carte este presărată la tot pasul de definiţii numeroase şi diverse ale acestor noţiuni, precum şi de detalierea relaţiei complexe dintre ele. Analiza urmează mai curând un parcurs inductiv, atât global cât şi în cadrul subcapitolelor, pornind de la exemple şi ajungând la generalizări. Aceasta face ca anumite demonstraţii să înceapă cu nerăbdare şi să se clarifice tot mai mult pe măsura desfăşurării lor, premisele fiind mai puţine dar concluziile mereu clare, iar aflarea lor este bine dirijată prin referiri elocvente.
Fără a insista asupra ei, Nemoianu propune totuşi ca ipoteză de lucru faptul că ,,procesul de umanizare a fost programat în direcţia dezangajării şi disjuncţiei”. Deşi omul se îndreptează în chip voit şi cu avânt către principal, el are în sine şi nevoia secundarului. Acest proces a luat variate forme în timp, începând simbolic cu izgonirea din rai a lui Adam şi a Evei (ce reprezintă abandonarea legăturilor; este model al pierderii paradisului şi căutării mântuirii considerat fertil de critic) şi continuând până astăzi, cu urcuşuri şi coborâşuri. Progresul trebuie păstrat, dar şi diversificat. Cum studiul se apleacă asupra secundarului şi nu a principalului, Nemoianu se mulţumeşte doar să constate că în firea umană este mai proeminentă evoluţia spre necunoscut şi nu regresiunea spre epoci de aur. Acestea fiind stabilite ca ipoteze, se poate contura teoria asupra secundarului, a formelor, a legăturilor cu principalul şi a rolurilor lui.
Ce sunt principalul şi secundarul din acest punct de vedere, al rolului lor în caracterizarea relaţiei literatură-istorie? Nu este vorba despre faptul că unele lucruri sunt mai importante şi altele mai puţin relevante, un fapt cu totul banal, ci principală este direcţia umanităţii înainte, spre progres, evoluţie şi schimbare, spre putere şi ceea ce reprezintă centralitate. Mai general, realitatea obiectivă în sine, istoria aşa cum este ea consemnată prin fapte şi cauzalităţi sau cu sens de trecere lineară a timpului, toate ţin de principal. Secundar rămâne complementul acestui flux general istoric, şi anume reacţiunea, conservatorismul, alienarea, măruntul, neesenţialul, marginalul. Prefaţa cărţii creionează succint sensurile acestor termeni operaţionali astfel: de principal ţin ,,puterea, dezvoltarea, progresul, creativitatea, controlul, interesul economic, viziunea ideologică” ce ,,favorizează uniformităţile”, alături de sistemele explicative centrale pe care le folosim (religioase, poltice, ştiinţifice etc). Secundar înseamnă tot ceea ce ţine de detalii adiacente acestora, dar care nu ocupă niciodată un rol esenţial în istorie: ,,alienarea, dispersarea, descentralizarea”, alături de ,,mulţimea celor abandonaţi, lumea depreciată şi inutilă a neimportantului şi nesemnificativului”. Studiul lui Nemoianu urmăreşte două lucruri: o dată, clarificarea sensurilor acestor termeni şi inventarierea numeroaselor forme pe care le iau în mod concret, iar apoi ceea ce este de fapt teza cărţii: contrar anumitor discursuri, secundarul nu trăieşte blazat de poziţia sa subordonată, nici nu urmăreşte detronarea principalului, ci nuanţarea şi ghidarea lui, şi de ce nu, chiar înfrumuseţarea sau cel puţin umanizarea lui.
Cei doi termeni nu sunt opuşi, ci complementari, şi ambii sunt necesari umanităţii pentru că au roluri diferite: principalul este cel care schiţează direcţia generală spre care se îndreaptă omenirea (progres, istorie, evoluţie, putere), iar secundarul îi adună visele, deschide posibilităţi alternative, recuperează ceea ce a fost sacrificat pentru a merge mereu înainte, face loc iraţionalului, surprizei, misterului. De aceea, prin excelenţă, literatura este un aspect al secundarului, fără a-i afecta cu nimic importanţa deosebită din cadrul culturii umane: ,,literatura este ea însăşi secundară prin comparaţie cu preocupările centrale ale oamenilor şi cu angrenajele centrale ale istoriei, care sunt dreptatea socială şi progresul economic, controlul asupra mediului natural şi mântuirea sufletului, sexualitatea şi foamea, avântul cunoaşterii şi actualizarea potenţialităţilor”.
Întreaga carte nu face decât să dezvolte şi să exemplifice nuanţat aceste premise esenţiale. Pe tipar inductiv, prima ei parte (literatura ca scandal) conţine exemplele literare pe care autorul le-a considerat reprezentative pentru arta cu scop reacţionar. Aparatul teoretic este redus la strictul necesar, astfel că analiza literară se limpezeşte mult mai mult spre finalul ei, unde concluziile sunt clar enunţate. Este vorba despre studii asupra eroului shakespearean Coriolan şi asupra lui Adrian Leverkühn al lui Thomas Mann. În viziunea lui Nemoianu cele două personaje reprezintă întrupări efective ale secundarului în literatură, în ipostază de erou şi apoi de victimă. A doua parte a cărţii îmbină demersul teoretic mai pronunţat cu exemple de data aceasta luate din realitate, din curente culturale sau personalităţi şi detaliază rolul literaturii ca mediere între progres complementele lui (dar, estetică, boală, printre altele). În fine, concluzia cărţii reia victorios premisele enunţate foarte succint la început şi le explică acum mult mai comod şi cursiv, ca rezultând firesc din ampla demonstraţie. Încheierea pune accentul pe rolul dual al literaturii ca alienare dar şi organicism (echivalentele scandalului şi medierii exemplificate anterior), subliniind astfel importanţa secundarului ca secundar autentic (nu ca aspirator spre poziţia de principal), precum şi propria lui raţiune ori mândrie de a fi are este însoţirea fertilă a istoriei centrale.
Se poate observa că termenii de principal şi de secundar subsumează fiecare o multitudine de sensuri. Totuşi, cartea se limitează la câteva dintre acestea şi nu doar din pricina vastităţii lor. Accentul este pus pe literatură (cu trimiteri la întreaga artă) pentru că are valoare de exponent al secundarului, fiind elementul care poate reprezenta cea mai importantă activitate umană… secundară. Iar dacă sensurile centralului variază atât de mult, de la căutarea puterii, a cunoaşterii sau a mântuirii până la foame şi sexualitate (unele dintre cele mai apăsătoare dorinţe omeneşti), totuşi acestea pot fi reprezentate prin ideea de progres: omul merge mereu înainte, îşi caută propria îmbunătăţire şi schimbarea formelor cunoscute sperând spre mai bine (nu regres sau conservatorism). Aceasta justifică folosirea deasă a termenilor de literatură, artă, marginal, alienare sau progres, istorie, evoluţie, politică, nu doar ca elemente ci chiar ca sinonimi acceptabili pentru secundar, respectiv principal. Menţionându-le pe primele, se vorbeşte de fapt despre conceptele cheie ale cărţii, tot ceea ce se poate spune despre aceste preocupări umane caracterizând fidel de fapt principalul şi secundarul. O teorie despre secundar se poate face astfel vorbind concret despre componentele lui selecte.
Nemoianu exemplifică câteva astfel de părţi componente, precum darul sau boala ca detalii ale secundarului şi pune în valoare relaţia lor cu politicul. Atâta vreme cât darul nu presupune un schimb economic, el nu face parte din progres, ba mai mult, el poate îndatora pe cel dăruit, limitându-i libertăţile contractuale. Boala este cu atât mai puţin parte a centralităţii deşi este un aspect important al vieţii omeneşti alături de moarte. Literatura recuperează boala în chip de mediere: îi ameliorează efectele, o atrage către umanitate, îi dă sens şi valoare deci îi neutralizează oarbele puteri distrugătoare. Chiar si ponegririle aduse bolii îi răpesc alteritatea radicală, aducând-o în orizontul uman. Boala influenţează direct fenomele istorice şi indivzii, poate fi utilizată metaforic în ipostază de categorie sociologică iar unele maladii par legate strâns de firea epocilor în care au avut hegemonia. Cancerul este boala vremii noastre, e afecţiunea eşecului în a afişa entuziasm sau încredere în viitor (conştiinţa morţii atrage moartea), secolul XIX este al bolilor de piept, secolul XVII al afecţiunii nervoase, sifilisul e boala pasiunii şi a dragostei, aparţinând Renaşterii, iar lepra caracterizează Evul Mediu aplecat spre concreteţe şi supliciu. Boala nu face parte din domeniul principalului, dar observăm cum îl îndrumă în mod specific, fără a-l opri din drum.
Alte exemple pentru secundar sunt cele literare sau de personalităţi. Analizându-l pe Coriolan, îi evidenţiază calităţile (curaj, forţă, integritate morală) dar pentru că el nu doreşte puterea spre care este mereu împins, rămâne reprezentant al secundarului. Faptul că cedează presiunilor mamei împotriva mai bunei sale intuiţii e dovada umanităţii dar şi a învingerii care-l situează în secundar, conform lui Nemoianu, ca erou ce recuperează valorile sacrificate progresului: ,,progresul înseamnă etalare şi explicitare. Progresul înseamnă înaintarea către o condiţie contractuală şi neintegrată. Progresul înseamnă pierderea unui enorm potenţial care nu va fi niciodată pus în practică […] progresul nu capătă sens decât atunci când este însoţit de o percepţie interioară deplină a pierderii şi a valorilor lăsate în urmă”.
Adrian Leverkühn este cealaltă faţă a secundarului, ca victimă: biograful său, Serenus Zeitblum, exponent al principalului şi narator mefistofelic, nu-şi lasă subiectul să devieze de la tragedia damnării geniului pe care i-a pregătit-o. Ca artist, el avea alte scopuri dar ,,modelul damnării lui Adrian Leverkühn nu trebuie periclitat de comportamente şi idei imprevizibile”. Mai multe atrocităţi ale istoriei, precum apariţia național-socialismului ,,sunt rezultatul principalului, ale umanismului convenţional, ale conformismului, ale progresului liberal si tradiţiei. Ceea ce nu înseamnă ca vreunul dintre aceste lucruri este rău în sine […] mai degrabă înseamnă că principalul poate deveni demonic şi face acest pas atunci când suprimă secundarul, când ignoră ba chiar desfiinţează diversitatea, pluralitatea, alienarea, iraţionalitatea, reacţiunea. Ceea ce a dus la ororile istorice a fost marginalizarea, înfrângerea, sacrificarea lui Adrian, nu afirmarea, munca sau ideile sale”. Mai simplu spus, fără secundar, fără astfel de învinşi a căror sacrificiu este conştientizat, principalul devine tiranic: ,,o ordine incipientă, care pretinde că se poate lipsi de un astfel de ajutor şi de această opoziţie autentică, va arunca mari îndoieli asupra propriei sale valabilităţi” şi caracter benefic. După Calvin Brown, citat de Nemoianu, ,,o cauză pierdută a servit întotdeauna mai bine ţelurilor literare decât o victorie”, cum sunt Priam înjunghiat lângă propriul altar sau spartanii de la Termopile.
Cele două exemple beletristice ilustrează modul în care, de data aceasta, literatura este reacţionară, nu doar mediatoare, iar secundarul nu lasă să treacă sub tăcere şi posibilitatea altor modele, deşi de învinşi. Din acest punct de vedere, arta are şi rol de memorie colectivă care înregistrează ceea ce principalul părăseşte şi sacrifică în drumul său de neoprit pentru a-l feri de a cădea iarăşi în catastrofe istorice. Nemoianu menţionează aceasta foarte hotărât când spune că sacrificiile în numele principalului nu au sens decât atunci când se cunoaşte valoarea celor sacrificate. Iar aceasta o face literatura. El mai observă de fapt că operele marilor scriitori europeni sunt de regulă reacţionare în comparaţie cu orientarea principală a epocii, deschizând orizontul posibilităţilor: ,,încercările aproape penibile de a schiţa o tradiţie stângistă sau revoluţionară în literatura occidentală modernă pot stârni doar zâmbetul. Un autor înregistrează cu tristeţe caz după caz de abandonare a idealurilor de stânga şi încearcă să sporească rândurile celor invocaţi incluzând agitatori de dreapta şi anarhişti estetici printre piesele aşa-zis de rezistenţă”. De la Platon, care alunga poeţii din cetate, la Evul Mediu suspect faţă de artă, şi mai apoi până la regimurile totalitare care au căutat să subjuge arta scopurilor lor (de nu au putut să o inhibe), literatura este aproape incompatibilă cu progresul: ,,literatura şi arta nu intră în tiparul ordinii umane: ele ţin de iraţionalitate şi aleatoriu, iar surpriza, refuzul şi dispersiunea fac parte din însăşi esenţa lor”. Pe de altă parte, în subcapitolul ,,dialectica imperfecţiunii”, Nemoianu invocă trei autori (Girard, Blaga, Serres) care au încercat să împace laturile reacţionare şi mediatoare ale literaturii subliniind, fireşte, în alţi termeni (cum este lucifericul şi paradisiacul la Blaga), importanţa secundarului ca secundar, complementul principalului şi nu adversarul. De asemenea, imperfecţiunea este inerentă ambelor variante.
A spune că esteticul şi politicul se influenţează reciproc a devenit deja un loc comun în astfel de studii, iar Nemoianu explică răspicat că nu urmăreşte să susţină o poziţie sau alta în această dialectică. Deşi Nemoianu însuşi s-ar conduce mai degrabă după principiile Frumosului, nu este atât de convins că la nivel global ar fi un lider mai bun decât Binele şi Adevărul. Mult mai interesantă şi pentru cercetător şi pentru lector este analizarea formelor concrete în care exponenţii secundarului şi principalului conlucrează pentru a le defini mai bine scopurile şi semnificaţia. Literatura leagă principalul şi secundarul, subminând progresul când devine nechibzuit, prea rapid şi de neîngrădit, când deja nu mai funcţionează spre binele omului, domeniul pe care şi-l însuşeşte principalul. ,,Progresul istoric este alcătuit din eforturile îndreptate spre modelarea şi organizarea realităţii […] în care legea supremă este legea subordonării”. Doar că procedurile unificatoare şi subordonatoare ale progresului se întorc împotriva-i, de exemplu ,,viziunea progresistă şi liberatoare a comunităţii naţionale s-a transformat în practica paralizantă şi violentă a urii şovine”. Prăbuşirea acestora dau naştere celor învinşi, deci principalul falimentar devine periodic secundar, dar progresul continuă acum îndreptat, atenuat, nuanțat prin artă, dar nu înfrânt.
Altfel spus, progresul este o cale viabilă atâta vreme cât nu încearcă să elimine secundarul, iar acesta din urmă este necesar atâta vreme cât nu devine el însuşi principal: ,,secundarul este secundar şi insistă să rămână secundar, având o anumită mândrie proprie”. În fond, aceasta este şi teza cărţii, concluzionată astfel: ,,a-ţi pune speranţe în secundar, a încerca să-l ridici la nivelul principalului ar reprezenta o procedură dintre cele mai neinspirate. Ar însemna, în fapt, să aprobi şi să consolidezi poziţia principalului şi supremaţia lui asupra tuturor celor văzute şi nevăzute.” Nemoianu aduce exemple din istorie despre variate subculturi care, prinzând puterea, devin ele însele totalitariste şi chiar teroriste, aşadar ,,e preferabil să acceptăm cu francheţe natura literaturii şi să ajungem la un compromis cu ea, decât să construim nişte maşinării uriaşe care scrâşnesc încercând să camufleze sau să compenseze realităţile incomode”. Altfel spus, lumea funcţionează cum trebuie câtă vreme principalul şi secundarul îşi acceptă menirea şi limitele fără complexe.
Miza cărţii este o pledoarie implicită pentru nevoia de artă, explicit argumentând faptul că numai în şi prin secundar se poate trăi centralitatea (idee care se datorează şi lui Max Weber pe care Nemoianu îl citează ca inspiraţie). Principalul este mereu adus înapoi la secundar, de unde îşi ia valoarea şi umanitatea, în timp ce, în paralel, tot ceea ce e nou şi progresist la un moment dat se învecheşte. Acest demers ciclic clarifică cel mai bine aparentul paradox al faptului că, având în vedere imperfecţiunea omului, secundarul este, de fapt, la fel de important ca şi principalul.
