În secolul XVII, controlul politic otoman asupra ţărilor române s-a înrăutăţit paralel cu o intensificare a exploatării economice. În primele decenii ale acestui veac, Poarta şi-a pierdut încrederea în domnii pământeni. Cauza imediată au constituit-o alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare al Rusiei, precum şi înţelegerile secrete cu Austria şi cu alte puteri, încheiate de domnul muntean Constantin Brâncoveanu (Altân-bei-Prinţul de aur).
Sultanul i-a îndepărtat pe amândoi de la domnie şi, pentru a-i înlocui, şi-a îndreptat privirea către un grup care slujise Imperiul cu loialitate timp de mai bine de un secol – familiile greceşti constantinopolitane. Datorită priceperii lor în ale negoţului, bogăţiei lor şi a cunoaşterii Europei şi a limbilor vorbite pe continent, aceste familii fanariote şi alte familii greceşti sau grecizate, aduseseră servicii nepreţuite Porţii, motiv pentru care dobândiseră o influenţă imensă la cele mai înalte niveluri, mai ales în domeniul afacerilor străine. Aici au ocupat funcţii cheie – precum cele de mari dragomani sau tălmaci – în relaţiile cu marile puteri europene.
Fanarioţii au devenit astfel, în mod logic, candidaţii la scaunul muntean şi moldovean, loialitatea lor ajungând cu atât mai indispensabilă cu cât cele două principate se aflau acum la fruntariile Imperiului şi formau obiectul intereselor Austriei şi Rusiei. Această asociere a pus bazele aşa-numitului regim fanariot, forma specifică de dominaţie otomană în ţările române în secolul XVII. Acest regim a făcut să sporească dependenţa domnului faţa de sultan, iar modesta libertate pe care şi-o păstra în relaţiile cu străinătatea aproape a dispărut. Până şi formalitatea unei alegeri a dispărut după 1730, ultima ocazie cunoscută în care boierimea a mai avut un cuvânt de spus în alegerea domnului. Acestuia i se permitea să menţină contacte cu străinătatea, dar nu în propriul său beneficiu. Ei slujeau mai curând ca agenţi ai suveranului otoman, cu rolul de a strânge informaţii pentru acesta.
Cerinţele fiscale şi economice impuse de Poartă asupra Principatelor în secolul XVIII erau practic nelimitate. Volumul lor reflecta criza generală care pusese stăpânire pe Imperiu. Tributurilor, darurilor şi peșcheșurilor li se adăugaseră cheltuielile competiţiei pentru scaunul domnesc. Pentru a rămâne în competiţie şi a câştiga premiul cel mare, candidatul victorios intra în datorii imense, pe care nu ezita să le treacă pe seama contribuabililor din noua sa ţară. Cu toate că ar fi fost de presupus ca aceste datorii să fie personale, îndată după sosirea în capitală, noul domn ridica dări sau recurgea la diferite alte stratageme pentru a-şi plăti datoriile şi a-i descuraja pe viitorii pretendenţi, dar şi pentru a pune ceva deoparte pentru pensie. Poarta şi înalţii dregători otomani profitau din plin de această situaţie. Pentru ca afacerea să fie şi mai rentabilă, aceştia schimbau domnitorii cu o frecvenţă ameţitoare, adesea mutându-i dintr-o ţară în alta.
În ciuda procedeelor de selecţie şi a instabilităţii mandatului, dar şi a altor inconveniente, în ultima jumătate de veac fanariot în cele două scaune domneşti de la Bucureşti şi Iaşi au ajuns domnitori și câteva personalităţi deosebite. Acestea au vădit structuri complexe, având atât virtuţi, cât şi vicii.
- Nicolae Mavrogheni (1786-1790) → un grec de origine modestă, a fost cel mai înzestrat comandant militar dintre toţi domnii fanarioţi, repurtând numeroase succese în războiul ruso-austro-turc din 1788-1790. Pe lângă aceasta, a ferit masa mare a ţăranilor de biruri arbitrare, atrăgându-şi duşmănia boierilor, dat fiind faptul că-i obligase la poveri fiscale grele cu care aceştia nu erau obişnuiţi.
- Constantin Ipsilanti (1802-1806) → a fost un cârmuitor capabil care a nutrit planuri măreţe pentru unirea Principatelor şi crearea unui stat român unitar sub moştenitorii săi.
- Ioan Caragea (1812-1818) → a întrunit trăsăturile unui intelect cultivat cu cele ale unei avariţii nemăsurate. Ridica neîncetat biruri noi şi s-a dovedit a fi foarte inventiv în născocirea acestora, cum ar fi birul femeilor rele, cu gândul de a-şi strânge o avere personală. A introdus un nou cod de legi (Legiuirea Caragea) şi a promovat învăţământul.
- Scarlat Calimachi (1812-1819) → om blajin, cultivat, a sprijinit înnoirile în învăţământul superior şi a iniţiat o nouă codificare de legi civile: Codul Calimachi.
- Alexandru Ipsilanti → merită epitetul de despot luminat, încercând să introducă o serie de idei reformatoare, în spiritul vremurilor. Avea o educaţie solidă, iar ca mare dragoman şi-a desăvârşit experienţa ca administrator. A încercat să reformeze sistemul judecătoresc (Pravilniceasca Condică), să reînsufleţească învăţământul şi să stabilească relaţii cu suzeranul otoman pe baze raţionale, legale.
Vânzarea dregătoriilor devenise un obicei. De îndată ce se urca la domnie, noul domn scotea funcţiile înalte la mezat. Cumpărătorii, în special boieri şi membri ai anturajului, vindeau la rândul lor funcţii la nivelul judeţelor, iar ispravnicii şi vătafii vindeau posturile locale. Această practică a avut un efect dezastruos asupra moralităţii şi eficienţei aparatului administrativ: au apărut noi dregătorii iar numărul celor vechi a crescut de 2-3 ori, majoritatea ocupanţilor fiind lipsiţi de experienţă şi de aptitudini, ceea ce a dus la o birocraţie mai mult decât excesivă. Cu toate acestea, sistemul administrativ avea o tendinţă centralizatoare.
Un personaj indispensabil bunului mers al administraţiei s-a dovedit a fi capuchehaia, reprezentantul domnului la Constantinopol, care făcea legătura cu marii dregători otomani şi cu lumea bancară constantinopolitană.
Din 1731 domnul a fost numit la 3 ani, fiind asimilat cu un demnitar otoman, echivalent unui paşa cu două tuiuri. Acesta avea autoritate absolută, deci era un regim absolutist. Avea drept de a pune orice dare, gestiunea lui era controlată doar formal de către divan, era judecător suprem. În intervalul 1711/1716-1821 în Moldova s-au perindat 36 de domni, iar în Ţara Românească 39 de domni. Pentru stabilizarea domniei, în firmanul din 1802 s-a reglementat domnia la 7 ani, dar această decizie nu a fost pusă în practică. În 1818 a fost impus un cartel de 4 familii: cele ale lui Scarlat Calimachi, Mihai Şuţu, Alexandru Şuţu şi Dimitrie Moruzzi. Cu toate acestea, cele 4 familii luau în protecţia lor alte 50 de familii.
[va urma]
